Treceți la conținutul principal

Doctorul...omul

Uneori viața ne joacă feste. Se joacă cu noi parcă suntem toți niște marionete pe care le mânuiește într-o parte sau alta. Suntem de multe ori  în bătaia vântului și încercăm cu disperare să ne prindem de ceva sau cineva pentru a ne salva.
Cineva apropiat mie îmi tot spune că sunt într-o furtună puternică, într-un ciclon și am trecut de ochiul acela de calm...și lupt acum să ies din ploaie și vânt.
Eu...de multe ori aș vrea să mă las și să zbor, dar apropiații mă prind de fiecare dată și mă țin strâns într-o îmbrățișare mută...deși în jur e o urgie.
Scrisul e minunat pentru mine. E modul acela ireal de a exprima gânduri, sentimente, dorințe prin personaje. Îmi place să dau viață personajelor, să le fac să trăiască, să experimenteze lucruri noi.
Povesteam zilele trecute cu cineva care scrie  versuri minunate și îmi spunea că îi este greu să se transpună în personaje, în altcineva. Mi-am dat seama atunci că mie nu îmi este greu. Că este chiar un lucru ușor și plăcut. Poate e un dar...un dar de care până acum nu mi-am dat seama!
Vom vedea!
Viața merge înainte, nu?
Pas cu pas...înainte!
Iar povestea...continuă.
Lectură plăcută.

Capitolul II   Doctorul...de suflete

1. Doctorul...omul

O bătaie sfioasă în ușă...Hîm..iarăși începe, îmi spun eu în gând. Încă unul!
Nici nu mă chinui să ridic privirea, simt că a intrat în cabinet, dar chiar nu îmi pasă. Un pacient ca și altul. Mă fac că scriu ceva, că studiez o fișă, așa ca să intimidez și mai mult. Astăzi mai mult ca altădată, chiar nu am nici un chef să mai ascult pe cineva!
Într-un final ridic privirea iritat că este atâta liniște și...rămân cu vocea suspendată...
  - Vreți să...
Mă uit la ea și pentru prima dată în douăzeci de ani sufletul îmi tresaltă involuntar. Mă mir și eu de mine așa, preț de o secundă și fără să pot zice nimic îi fac semn să ia loc. O întreb morocănos de motivul venirii și parcă mi-e ciudă pe ea și pe mine când îmi dau seama că o ascult cum vorbește calm, serioasă, dar cu o ușoară voce tremurată, aproape inperceptibilă pentru alții, dar nu și pentru mine!
O las să vorbească și mă întorc supărat la sufletul meu și mă răstesc la el: Ce ai pățit? Tu nu ai mai reacționat așa de atâta timp! Dar gândul se întoarce la timpul acela...
[...]
Timpuri frumoase, timpuri de facultate, timpuri de vise pline de măreție, timpuri în care simți că poți să atingi cu vârful degetelor cerul.
Mă văd pe mine de atunci...un tip înalt, destul de slab, cu părul negru, cu o privire pătrunzătoare de un verde închis, cu...degetele lungi ca de pianist, dar care se pregăteau să taie nu să cânte...
Un om îndrăgăstit de medicină, de chirurgie, dar și de...ea!
Am văzut-o într-o zi de primăvară și a fost dragoste la prima vedere. Era așa de frumoasă!
Părul lung și blond, ochii de un albastru azuriu, subțirică...fața tot un zâmbet...perfectă.
Am făcut totul ca să fie a mea și am reușit. Eram fericit. Aveam totul. Viața mea era perfectă, terminam în câteva luni, ne întemeiam o familie, aveam copii...
Dar...clipa, clipa aceea blestemată a venit. Clipa când m-am întors acasă ca să iau cartea aceea afurisită pe care și azi o țin pe birou, așa ca să îmi aduc aminte, să nu uit...
Și am văzut...am văzut-o pe ea...lângă altul.
Atunci în momentul acela a murit sufletul meu.
Atunci mi-am jurat că o să mă răzbun pe toate, că voi trăi așa cum vreau eu, fără să mai las pe cineva în sufletul meu. Și am făcut-o, pas cu pas. M-am dedicat carierei, am reușit să am...tot ce și-ar putea dori cineva.
Toți mă invidează pentru asta, dar...eu știu...cum e...
[...]
Glasul s-a oprit.
Mă uit la ea și îmi dau seama că nu am înțeles nimic din ce a zis, doar că pentru prima dată în viață îmi doresc să nu o las să plece.
Cred că mă uit fioros că îi văd teama din priviri. Ha!Ha!Ha! Toți fug din calea mea când sunt așa!
Astăzi sunt...înalt, bine făcut fără să fiu gras, cu părul grizonat, cu o privire și mai pătrunzătoare decât în tinerețe, cu ochii care acum se întunecă când sunt mânios, cu vocea baritonală, care face să tremure orice asistentă și orice tânăr doctor când nu sunt în toane bune...Sunt chirurgul, cel care...face câteodată minuni pentru oameni, dar care nu vrea să știe prea multe despre ei!
[...]
O privesc și...rămân uimit...Nu-i e frică! Zâmbește. Se uită așa...amuzată la mine și eu nu știu cum să reacționez.
  - N-ați auzit nimic din ce v-am spus, nu? mă întreabă ea.
Nu sunt capabil să-i răspund. Doar o privesc în ochii aceia negrii...Nu am cuvinte.
  - Bine. Uite eu, o să vă mai spun o dată tot. Dar...
Ridic din sprâncene într-o întrebare mută.
Râde...Și pentru prima dată în douăzeci de ani mă face și pe mine să râd, așa din toată inima.
Cineva bate la ușă...Intră. E asistenta drăguță și vorbăreață, Mioara, care stă în prag serioasă și se uită la mine cu îngrijorare.
  - Domnule director...ați pățit ceva?
Mă uit la...ea și ne simțim instantaneu ca doi copii prinși asupra faptului...și bufnim în râs...




Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Dacă aș fi...

Mi-am prins flori în păr și privesc spre voi amuzată.Da, da...știu. O să mă întrebați ce găsesc de râs într-un timp al încercărilor. Spre surprinderea mea, mai sunt zile în care zâmbetul revine așa de nicăieri. Pur și simplu.
Am lipsit o perioadă destul de lungă, dar asta e pentru că încă nu reușesc să-mi partajez programul în așa fel încât să am timp de lucru- timp de scris - timp liber- timp de studiu. Și ele se îmbină așa de haotic, încât la final de săptămână îmi spun: „Of, iarăși ai uitat de blog!”
Un alt aspect important este faptul că înainte de pandemia...( aici sunt câteva cuvinte pe care voi nu trebuie să le auziți😃) a sta în fața ecranului și a scrie pe tastatură era o adevărată relaxare, o plăcere nevinovată, dacă vreți voi, iar acum, de când cu situația aceasta „minunată” deabea aștept să închid calculatorul și să nu mai văd ecranul.  Munca online din punctul meu de vedere este cea mai neinspirată muncă.  Adică, să ne înțelegem, pentru angajator este nemaipomenit, deoarece oa…

Reconectare la umanitate

Mi-am prins flori în păr și privesc spre voi cu zâmbet.Viața este cu bune și rele, important este să avem încredere în noi și să ne „ridicăm” de fiecare dată de jos și să o luăm de la început. Trăim cu trecutul în suflet, trebuie să ne împăcăm cu el într-un final, dar acesta nu trebuie să ne definească.  Noi suntem ceea ce suntem, nu ceea ce cred alții despre noi sau ce vor alții de la noi.
În ultimele luni viața noastră, a tuturor, s-a schimbat total.  Virusul acesta ne-a „furat” liniștea. Toți ne-am văzut obligați să luăm o pauză de la realitatea personală. Spre surprinderea mea majoritatea populației a acceptat foarte ușor toate măsurile.  Zic eu, că toți am dat dovadă de responsabilitate. Mă întreb tot mai mult dacă sacrificiul pe care l-am făcut toți este apreciat și a contat? Oare? Mi-aș dori să văd mai multă încredere și speranță, calm și responsabilitate, pentru că acestea se transmit. Întotdeauna, chiar întotdeauna ele pleacă de „sus” în „jos”. Eu sunt...„jos”, voi? Și nu simt calmul…

Scrisoare pentru prietenii mei...

Scrisoare pentru prietenul meu și pentru prietena mea

Copil uimit, cu ochii mari, cu privirea debusolată, cu durere și întristare în sufletul și inima mea...
Așa mă simt. Așa sunt.
Sunt proastă câteodată. Chiar de chiar. Îmi pare rău, tare rău. Sincer. Doar acum mi-am dat seama că v-ați simțit nedreptățiți. Aveți dreptate, chiar aveți.

Draga mea prietenă și dragul meu prieten,
Voi doi nu vă cunoașteți, nici măcar nu știți de existența celuilalt, eu sunt doar un punct comun.
In urmă cu două săptămâni v-am pus aceeași întrebare. Nu mi-ati răspuns, dar mi-ati promis că o să o faceți. Ați fost sinceri...doar că mie mi se pare că timpul se termină. Mi-am dorit atât de mult acel răspuns încât...am fost dezamăgită.
Nu de voi sunt dezamăgită, departe de mine gândul, nu!
Dezamăgită de mine, de dorința imensă de a știi că voi sunteți bine, sunteți fericiți, că viața voastră e una liniștită...Asta mi-am dorit să aud de la voi.
De ce? o să mă întrebați.
Păi pentru că indiferent ce credeți voi...s…