Doctorul...omul

Uneori viața ne joacă feste. Se joacă cu noi parcă suntem toți niște marionete pe care le mânuiește într-o parte sau alta. Suntem de multe ori  în bătaia vântului și încercăm cu disperare să ne prindem de ceva sau cineva pentru a ne salva.
Cineva apropiat mie îmi tot spune că sunt într-o furtună puternică, într-un ciclon și am trecut de ochiul acela de calm...și lupt acum să ies din ploaie și vânt.
Eu...de multe ori aș vrea să mă las și să zbor, dar apropiații mă prind de fiecare dată și mă țin strâns într-o îmbrățișare mută...deși în jur e o urgie.
Scrisul e minunat pentru mine. E modul acela ireal de a exprima gânduri, sentimente, dorințe prin personaje. Îmi place să dau viață personajelor, să le fac să trăiască, să experimenteze lucruri noi.
Povesteam zilele trecute cu cineva care scrie  versuri minunate și îmi spunea că îi este greu să se transpună în personaje, în altcineva. Mi-am dat seama atunci că mie nu îmi este greu. Că este chiar un lucru ușor și plăcut. Poate e un dar...un dar de care până acum nu mi-am dat seama!
Vom vedea!
Viața merge înainte, nu?
Pas cu pas...înainte!
Iar povestea...continuă.
Lectură plăcută.

Capitolul II   Doctorul...de suflete

1. Doctorul...omul

O bătaie sfioasă în ușă...Hîm..iarăși începe, îmi spun eu în gând. Încă unul!
Nici nu mă chinui să ridic privirea, simt că a intrat în cabinet, dar chiar nu îmi pasă. Un pacient ca și altul. Mă fac că scriu ceva, că studiez o fișă, așa ca să intimidez și mai mult. Astăzi mai mult ca altădată, chiar nu am nici un chef să mai ascult pe cineva!
Într-un final ridic privirea iritat că este atâta liniște și...rămân cu vocea suspendată...
  - Vreți să...
Mă uit la ea și pentru prima dată în douăzeci de ani sufletul îmi tresaltă involuntar. Mă mir și eu de mine așa, preț de o secundă și fără să pot zice nimic îi fac semn să ia loc. O întreb morocănos de motivul venirii și parcă mi-e ciudă pe ea și pe mine când îmi dau seama că o ascult cum vorbește calm, serioasă, dar cu o ușoară voce tremurată, aproape inperceptibilă pentru alții, dar nu și pentru mine!
O las să vorbească și mă întorc supărat la sufletul meu și mă răstesc la el: Ce ai pățit? Tu nu ai mai reacționat așa de atâta timp! Dar gândul se întoarce la timpul acela...
[...]
Timpuri frumoase, timpuri de facultate, timpuri de vise pline de măreție, timpuri în care simți că poți să atingi cu vârful degetelor cerul.
Mă văd pe mine de atunci...un tip înalt, destul de slab, cu părul negru, cu o privire pătrunzătoare de un verde închis, cu...degetele lungi ca de pianist, dar care se pregăteau să taie nu să cânte...
Un om îndrăgăstit de medicină, de chirurgie, dar și de...ea!
Am văzut-o într-o zi de primăvară și a fost dragoste la prima vedere. Era așa de frumoasă!
Părul lung și blond, ochii de un albastru azuriu, subțirică...fața tot un zâmbet...perfectă.
Am făcut totul ca să fie a mea și am reușit. Eram fericit. Aveam totul. Viața mea era perfectă, terminam în câteva luni, ne întemeiam o familie, aveam copii...
Dar...clipa, clipa aceea blestemată a venit. Clipa când m-am întors acasă ca să iau cartea aceea afurisită pe care și azi o țin pe birou, așa ca să îmi aduc aminte, să nu uit...
Și am văzut...am văzut-o pe ea...lângă altul.
Atunci în momentul acela a murit sufletul meu.
Atunci mi-am jurat că o să mă răzbun pe toate, că voi trăi așa cum vreau eu, fără să mai las pe cineva în sufletul meu. Și am făcut-o, pas cu pas. M-am dedicat carierei, am reușit să am...tot ce și-ar putea dori cineva.
Toți mă invidează pentru asta, dar...eu știu...cum e...
[...]
Glasul s-a oprit.
Mă uit la ea și îmi dau seama că nu am înțeles nimic din ce a zis, doar că pentru prima dată în viață îmi doresc să nu o las să plece.
Cred că mă uit fioros că îi văd teama din priviri. Ha!Ha!Ha! Toți fug din calea mea când sunt așa!
Astăzi sunt...înalt, bine făcut fără să fiu gras, cu părul grizonat, cu o privire și mai pătrunzătoare decât în tinerețe, cu ochii care acum se întunecă când sunt mânios, cu vocea baritonală, care face să tremure orice asistentă și orice tânăr doctor când nu sunt în toane bune...Sunt chirurgul, cel care...face câteodată minuni pentru oameni, dar care nu vrea să știe prea multe despre ei!
[...]
O privesc și...rămân uimit...Nu-i e frică! Zâmbește. Se uită așa...amuzată la mine și eu nu știu cum să reacționez.
  - N-ați auzit nimic din ce v-am spus, nu? mă întreabă ea.
Nu sunt capabil să-i răspund. Doar o privesc în ochii aceia negrii...Nu am cuvinte.
  - Bine. Uite eu, o să vă mai spun o dată tot. Dar...
Ridic din sprâncene într-o întrebare mută.
Râde...Și pentru prima dată în douăzeci de ani mă face și pe mine să râd, așa din toată inima.
Cineva bate la ușă...Intră. E asistenta drăguță și vorbăreață, Mioara, care stă în prag serioasă și se uită la mine cu îngrijorare.
  - Domnule director...ați pățit ceva?
Mă uit la...ea și ne simțim instantaneu ca doi copii prinși asupra faptului...și bufnim în râs...