Treceți la conținutul principal

Dragostea...

Am avut câteva zile grele...amare!
Uimitor e că de câte ori sunt la pământ, cineva reușește prin cuvintele pe care mi le spune să mă ridice de acolo.
Eu spun așa: Dumnezeu mă ajută prin oameni. Cred cu tărie în lucrul acesta pentru că mi se întâmplă.
Astăzi nu scriu la cartea mea, nu pot.
Astăzi vă scriu vouă celor care aveți răbdarea și bunătatea de a citi cuvintele mele.
Astăzi o să vă vorbesc penru prima dată despre dragoste.

In săptămâna trecută un prieten drag mi-a spus așa:
Incorect: cafea cu zahăr și dragoste cu căsnicie...
Mai era ceva, dar nu mai știu ce!
Eu...rețin în general esențialul!!!
M-am distrat eu cu zahărul în cafea, dar...mă tot gândesc la partea a doua.
De ce să nu se poată dragoste și căsnicie?
E ceea ce ne dorim toți, e ceea ce visăm toți. Nu contează că esti bărbat sau femeie, toți vrem dragoste. Iar dacă e o căsnicie în care să fie dragoste cu atât mai bine!

Așa am crezut până de curând.
Acest lucru a fost crezul meu, a fost voința mea, a fost simțirea mea, a fost tot ce mi-am dorit mai mult în lumea aceasta.
De aceea poate...dezamăgirea unei realități cutremurătoare e atât de mare.
Toți îmi spun că nu sunt nici prima, nici ultima...
Dar...sunt EU!
EU persoana, EU aceea care am luptat atât, EU care am făcut imposibilul să devină posibil, EU care am ajutat sute de oameni ( o să ziceți că mă mândresc, dar nu o fac!), EU...pur și simplu EU.

Am primit în urmă cu două săptămâni o carte de la o prietenă: Rostul încercărilor a părintelui Arsenie și...nu am avut puterea de a citi. În fiecare seară însă o deschid și îmi spun așa: acolo unde se deschide acolo citesc o pagină. Ce credeți? În fiecare seară se deschide în același loc! Credeți că e o întâmplare? Nu cu siguranță, nu.
Să vă spun ce scrie:
"Aflați că neajunsurile voastre ( necazuri și boli) au un preț înaintea lui Dumnezeu, dacă le duceți de acum înainte cu înțelesul de cruce".
Acum fiecare dintre voi interpretați cum vreți, eu știu doar că și boala mea și necazul divorțului e o cruce, grea cruce...dar vorba doamnei doctor "Oamenii buni pot duce multe!"
Sunt un om bun?
Nu știu.
Sunt un om răbdător?
Da. Cu siguranță, da.

Să revenim la dragoste, că am deviat!
Dragostea e simțirea aceea minunată care-ți inundă sufletul și te face să simți că trăiești la intensitate cosmică. E bucuria de a fi alături de cel drag. E gândul permanent la acela pe care-l iubești, e simțire, e durere când vezi că suferă, e fericire ieșită din sferele lumești.
Aceasta e...dragostea!
Eu...am avut-o, dar am pierdut-o...cândva în căsnicia mea.
De ce?
Nu știu.
Am vrut?
Nu.
Am luptat?
Da.
S-a pierdut?
Da.
Am luptat până la capăt?
Da.
Am făcut imposibilul posibil pentru a o păstra?
Da.
Și atunci?
Atunci...
Atunci e cam așa...e nevoie de doi oameni să lupte!
E nevoie de doi oameni să simtă, e nevoie de doi oameni să creadă în dragoste!
Iar lucrul acesta...undeva în casnicie, dacă nu ai grijă, se pierde.

Mai există însă ceva!
Dragostea mamei pentru copii!
E cel mai frumos și cel mai prețios lucru.
E simțirea supremă, e ceva care te lasă fără cuvinte, e...fericire, bucurie, durere, mângâiere, e îmbrățișare, e mândrie frumoasă!
Femeia când ajunge mamă e frumoasă!
Are pe chipul ei acea bucurie infinită.
Mama trăiește prin și pentru copii ei.
Dar nu înseamnă că nu mai are dragoste pentru soț. Dimpotrivă dragostea s-a înmulțit.
Poate da, poate primi.
Și atunci...îmi pun eu o întrebare: Cu ce am greșit?
Nu am un răspuns.
Prietenii mei îmi spun: Tu, tu nu ai o vină. Așa a fost să fie.
Viața însă ne-o facem noi...
Poate e ...doar crucea vieții mele.

Deci, prieten drag, cred că ai dreptate dragostea cu căsnicia...incorect!
Dar...eu sunt o fire optimistă...poate într-o zi, cândva, voi spune...pentru mine e mai bine așa!
Dumnezeu vrea să-mi dea răgaz să-mi îndeplinesc visele: să scriu, să pictez, să cânt, să fotografiez și de ce nu...să călătoresc!
Nu singură!
Nu.
Sunt înconjurată de prieteni și de dragostea nemărginită a copiilor mei!
Și într-o zi...poate...
Voi privi cu zâmbet pe buze și voi zice: Nici nu știi ce ai pierdut!







Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Cornul abundenței

M i-am prins flori în păr și privesc spre voi. Pur și simplu. Fără bucurie sau tristețe, fără să zâmbesc, așa pur și simplu. Evenimentele din ultimele zile m-au cam lăsat fără cuvinte. Aș glumi, dar nu-mi prea vine, aș plânge, dar nu-mi vin lacrimile. E așa...cum să zic apocaliptic. Am trăit să o vedem și pe asta! Mi-e teamă, însă, că e doar începutul. M ă întreb de câteva zile care este motivul reacției noastre exagerate din ultimele zile. Cred că ați observat că am folosit persoana I, plural. Marți am fost la cumpărături, normal. Doar nu credeți că sunt altfel. Doar că dacă am ajuns acolo am luat pufuleți, că de, mi-era dor, câteva alimente, nu prea multe. Cert e că dacă am plătit am constatat că în urmă cu două zile, la alte cumpărături obișnuite cheltuiam dublu. Vai de mine, ce mă fac eu cu pufuleții mei! A cum trecând la lucruri serioase m-am tot întrebat de ce reacția aceasta. Am ajuns la concluzia că e oarecum justificată. Ni s-a prezentat situația din China. Acum din ...

Tăcerea din sufletul tău/meu

Nimic nu te sperie mai mult decât tăcerea din sufletul tău. D eseori o durere imensă șterge din suflet tot. Este, cum să spun, asemeni unei furtuni care mătură tot în cale. Acel uragan de care tot vorbesc eu de doi ani. Un uragan care distruge totul, lăsând în urma lui numai prăpăd. Și tăcere. O tăcere adâncă. Care doare. Indefinită pentru cei din jurul tău, dar atât de plină de sensuri pentru tine. Nimeni și nimic nu va înțelege ce este în sufletul tău. Nimeni și nimic nu poate readuce părțile frumoase din trecut înapoi în viața ta. S-a șters. Delete. Degeaba cauți. Mintea ta refuză să mai readucă informațiile. Nimic nu te sperie mai mult decât tăcerea din sufletul tău. Î n timp, ea devine asemeni unui lac într-o zi frumoasă de vară. De o frumusețe ieșită din comun, dar...fără sens dacă ești singur. Când primești pe altcineva în sufletul tău... Știi. Știi că nu vine acolo pentru a umple golul acela, ci pentru a construi împreună un alt vis, o altă realitate a vieții t...

Punct și de la capăt

M i-am prins flori în păr și privesc spre voi cu seninătate. Uneori, se pare, supăr pe toată lumea. Mă întreb dacă fac asta intenționat. Nu. Nu eu supăr. Realitatea supără. Adevărul doare. Adevărul spus în fața cuiva, fără menajamente, e mai cumplit decât orice. De ce? Pentru că oamenii preferă să le spui adevărul așa pe ocolite, sau doar frânturi, ca să poată "duce". Să menajezi sentimentele celor din jur în defavoarea ta. Asta vor. P rivesc cu bunătate spre voi, dar adevărul e tot acela, nu pot să-l schimb, nu-mi doresc să-l schimb. Adevăr și atât. Viața asta ciudată m-a învățat să privesc omul în ochi și să-i spun ce simt chiar dacă nu-i place, să-mi expun punctul de vedere chiar dacă supără, să fiu Eu. Dacă greșesc, e vina mea. Responsabilitatea mea. Mă judec cu extremă seriozitate, dar în același timp aștept foarte multe de la cei din jurul meu. Punct și de la capăt! A m spus asta de nenumărate ori și probabil o să mai repet: scrisul e pasiunea mea. D...