Astăzi am fost întrebat ce legătură am cu povestea...
M-am tot gândit, oare un scriitor trebuie să trăiască ceea ce scrie? Cred că nu.
Mintea e cea care plăsmuiește întâmplări, locuri, personaje pozitive sau negative... Normal că te uiți în jurul tău și culegi informații, dar ideile vin din mintea ta, din sufletul tău, din ființa ta.
Așa că... ceea ce scriu este...din mintea mea cea plină de idei!
Povestea continuă.
Sper că o să vă placă pentru că în curând apar personaje noi!
Tresar la sunetul strident al alarmei de la telefon. Nu e a mea... Buimac, mă gândesc unde sunt. Simt doar căldura celor două brațe care mă înconjoară.
Opresc alarma. Vreau să dorm. O aud cum vorbește veselă parcă nici nu s-a trezit din somn. Mormăi "vreau să dorm", "lasă-mă să dorm". Râde. O aud. Refuz să mă trezesc. Realitatea nu îmi place.
Se lipește de mine și mă ține așa de strâns...încât sufletul meu tresaltă. parcă simte, simte că e...
Of! Doamne!
A ațipit...și în somn...nu mă lasă din îmbrățișare...
Ne trezim, o văd cum se alintă, dar eu...eu am luat deja hotărârea. Grea hotărâre. Cumplită. O să sufere, dar asta e...
Mă ridic din pat așa de repede încât o las buimacă...Dar trebuie. Asta e...
O grăbesc, o chem, o determin să se ridice din pat ca să plecăm. Se uită amuzată la început la mine, crede că glumesc, apoi o văd...i se citește îngrijorarea în priviri. Îi văd chipul...cum i se ștrege strălucirea, îi văd ochii cum se întunecă, îi văd șuvița aceea rebelă care...Of, Doamne!
Dar mă grăbesc și o grăbesc pentru că trebuie să plecăm. Trebuie. Acum.
O privesc...nu mai e cea de ieri...se uită în gol, debusolată fără să înțeleagă nimic. Ascultă când îi spun că trebuie să plecăm, nu protestează. Privește încă o dată totul cu atâta jale apoi urcă în mașină.
Încerc să pot o conversație, dar îmi răspunde monosilabic. Se uită pe geam la locuri, la dealuri, la pomi, la pământ...la toate cu atâta drag, cu atâta jale încât mi se strânge sufletul.
Trebuie, trebuie să fac asta, trebuie să fiu tare. Trebuie! strigă sufletul meu cuprins de o jale mută.
O să-i treacă. Asta e. Viața merge mai departe.
Opresc mașina. Coboară. Se uită la mine și îmi zâmbește trist...apoi pleacă. Nu se uită înapoi, iar eu plec fără să mai întorc capul. Privirea mea este însă în oglinda mașinii și o văd...cu capul plecat, numărând pașii unul câte unul.
Mă încurajez singur. E mai bine așa, pentru amândoi. Ce a fost, a fost...ea va trece mai ușor și o să-i fie mai bine fără mine. Da! o să-i fie mai bine...
Am ajuns acasă. Opresc mașina. Pun capul pe volan și simt cum lacrimi se preling pe acesta...e durerea, durerea care o simt în suflet de când m-am trezit. Frica că dacă mă implic mai mult voi suferi și mai tare. Că acum...pot să spun, gata! Mai târziu...nu mai puteam. Iar pentru ea...e mai bine așa. Va merge mai departe. O să fie bine.
Cobor din mașină hotărât. Așa trebuie să fie, nu contează nimic, ce a fost, a fost și gata. Voi merge mai departe, voi găsi pe altcineva și o să fiu fericit. Ea...ea e sufletul meu, dar...e atât de ireală!
Realitatea...e asta. Am nevoie de cineva...real.
Tresar...sună alarma. Alarma mea! Am uitat-o.
Buimac privesc în jur. Sunt în același loc ca acum o lună, dar ceva lipsește...Mă întorc, mă întind și văd un chip lângă mine, un chip adormit. Doarme ușor...după o noapte...
Mă încrunt. Ceva lipsește...
Ce lipsește, oare ce?
Mintea mea caută cu înfrigurare să răspundă la întrebare.
Și sufletul zâmbind ștrengărește îi...șoptește:
- Ea lipsește, ea lipsește...
M-am tot gândit, oare un scriitor trebuie să trăiască ceea ce scrie? Cred că nu.
Mintea e cea care plăsmuiește întâmplări, locuri, personaje pozitive sau negative... Normal că te uiți în jurul tău și culegi informații, dar ideile vin din mintea ta, din sufletul tău, din ființa ta.
Așa că... ceea ce scriu este...din mintea mea cea plină de idei!
Povestea continuă.
Sper că o să vă placă pentru că în curând apar personaje noi!
Durere amară...
Tresar la sunetul strident al alarmei de la telefon. Nu e a mea... Buimac, mă gândesc unde sunt. Simt doar căldura celor două brațe care mă înconjoară.
Opresc alarma. Vreau să dorm. O aud cum vorbește veselă parcă nici nu s-a trezit din somn. Mormăi "vreau să dorm", "lasă-mă să dorm". Râde. O aud. Refuz să mă trezesc. Realitatea nu îmi place.
Se lipește de mine și mă ține așa de strâns...încât sufletul meu tresaltă. parcă simte, simte că e...
Of! Doamne!
A ațipit...și în somn...nu mă lasă din îmbrățișare...
Ne trezim, o văd cum se alintă, dar eu...eu am luat deja hotărârea. Grea hotărâre. Cumplită. O să sufere, dar asta e...
Mă ridic din pat așa de repede încât o las buimacă...Dar trebuie. Asta e...
O grăbesc, o chem, o determin să se ridice din pat ca să plecăm. Se uită amuzată la început la mine, crede că glumesc, apoi o văd...i se citește îngrijorarea în priviri. Îi văd chipul...cum i se ștrege strălucirea, îi văd ochii cum se întunecă, îi văd șuvița aceea rebelă care...Of, Doamne!
Dar mă grăbesc și o grăbesc pentru că trebuie să plecăm. Trebuie. Acum.
O privesc...nu mai e cea de ieri...se uită în gol, debusolată fără să înțeleagă nimic. Ascultă când îi spun că trebuie să plecăm, nu protestează. Privește încă o dată totul cu atâta jale apoi urcă în mașină.
Încerc să pot o conversație, dar îmi răspunde monosilabic. Se uită pe geam la locuri, la dealuri, la pomi, la pământ...la toate cu atâta drag, cu atâta jale încât mi se strânge sufletul.
Trebuie, trebuie să fac asta, trebuie să fiu tare. Trebuie! strigă sufletul meu cuprins de o jale mută.
O să-i treacă. Asta e. Viața merge mai departe.
Opresc mașina. Coboară. Se uită la mine și îmi zâmbește trist...apoi pleacă. Nu se uită înapoi, iar eu plec fără să mai întorc capul. Privirea mea este însă în oglinda mașinii și o văd...cu capul plecat, numărând pașii unul câte unul.
Mă încurajez singur. E mai bine așa, pentru amândoi. Ce a fost, a fost...ea va trece mai ușor și o să-i fie mai bine fără mine. Da! o să-i fie mai bine...
Am ajuns acasă. Opresc mașina. Pun capul pe volan și simt cum lacrimi se preling pe acesta...e durerea, durerea care o simt în suflet de când m-am trezit. Frica că dacă mă implic mai mult voi suferi și mai tare. Că acum...pot să spun, gata! Mai târziu...nu mai puteam. Iar pentru ea...e mai bine așa. Va merge mai departe. O să fie bine.
Cobor din mașină hotărât. Așa trebuie să fie, nu contează nimic, ce a fost, a fost și gata. Voi merge mai departe, voi găsi pe altcineva și o să fiu fericit. Ea...ea e sufletul meu, dar...e atât de ireală!
Realitatea...e asta. Am nevoie de cineva...real.
Tresar...sună alarma. Alarma mea! Am uitat-o.
Buimac privesc în jur. Sunt în același loc ca acum o lună, dar ceva lipsește...Mă întorc, mă întind și văd un chip lângă mine, un chip adormit. Doarme ușor...după o noapte...
Mă încrunt. Ceva lipsește...
Ce lipsește, oare ce?
Mintea mea caută cu înfrigurare să răspundă la întrebare.
Și sufletul zâmbind ștrengărește îi...șoptește:
- Ea lipsește, ea lipsește...
Comentarii
Trimiteți un comentariu