Ieri am avut un sentiment acut de tristețe, astfel încât am fost incapabilă să scriu.
Nu mi-am găsit locul, nu am reușit să mă concentrez la nimic...am dat vina pe vreme ( nori, ploaie, răcoare, așa...ploaie de mai, dar cu o senzație de ploaie de toamnă!!!). M-am învârtit toată ziua și am supărat pe toată lumea din jur ( Iară o luăm de la capăt!!!! au spus ei!!!)
Astăzi...
Mi-am dat seama de un lucru uimitor: Eram supărată că am terminat capitolul! Parcă sufletul meu a fost pustiu pentru că personajele mele oarecum și-au găsit locul, s-au regăsit!
O să mă întrebați: De ce nu te bucuri?
Păi mă bucur, dar ieri...a fost așa ...ca atunci când pui punct și o iei de la capăt. Ca atunci când spui gata și începi o altă viață.
Poate pentru că într-un fel sau altul personajele mele vor trăi experiențe noi, necunoscute.
Există teama aceea a noului pe care eu o simt mai tare decât ele!
Dar...
E timpul...pentru încă un pas.
Deci, o cafea lungă cu puțin zahăr ( deși ieri mi-a zis: să nu stric cafeaua cu zaharul!!!) și...
La muncă!
Pentru voi, cu mare, mare drag:
Lectură plăcută!
Capitolul III Surprizele vieții...
1. Fotografia...
- Păi...
- Păi? Doar păi? Ce aveți toți astăzi? Eu spun un lucru voi faceți ce vreți! Repede, auzi, repede!
Asistenta pleacă grăbită, mormăind în barbă: Iară a luat-o razna...iară...oare se mai schimbă vreodată?
Dany se întoarce și pleacă cu pași apăsați prin spitalul...lui.
Se încruntă doar și toți dispar într-o clipă. Azi e supărat, tare supărat pe toate, pe viață, pe cei din jurul lui, pe prieteni, pe familie, pe...tot.
- Tu! Ce faci? tună el iară..
Holul se golește cât a-i grăi. Își zâmbește în barbă măcar aici la locul lui de muncă își găsește liniștea.
Aici poate fi el. E cel mai bun, o știe foarte bine. Nimeni nu-i poate reproșa nimic. Tonul? Asta e. Așa e el și gata. Nu le place? Treaba lor. El nu se schimbă pentru nimeni. El e...el. Punct.
Mândru străbate spitalul liniștit că totul merge ca pe roate. E liniște ceea ce e bine, pacienții lui au nevoie de liniște ca să se refacă după operațiile grele... Puține spitale au astfel de operații. Creierul este cea mai importantă parte a sistemului nervos, organul gândirii și al conștiinței umane nu oricine lucrează cu el! O greșeală infimă și gata! totul e pierdut.
Gândurile lui sunt întrerupte brusc de râsete. Se încruntă periculos și mormăie doar pentru el: Iară Mioara. Ce mă fac cu ea? Pornește hotărât spre locul gălăgiei și...liniște? Nedumerit deschide ușa.
Mioara stă pe pat și povestește cu pacienta cea nouă. Când îl vede sare așa de repede că se lovește de fotoliul, care inexplicabil e lângă pat, se clatină să cadă și el cu un salt spectaculos o prinde în ultima clipă. Când vede că e bine vrea să strige la ea, dar...râsul ei îl oprește. Râde din tot sufletul ca un copil mic care tocmai a văzut cea mai comică scenă din desenele animate.
Până să-și dea seama Mioara dispare. Lasă, își spune el, că vorbesc eu cu ea!
- Bună dimineața!
- Bună dimineața, mormăi eu și mă aplec să iau fotoliul să-l duc la geam, la locul lui.
- Nu!
Mă opresc mirat și mă uit la ea cu ochii mari, întrebători.
- Stă bine aici, spune ea hotărâtă.
Eu...nu am nici un răspuns, pentru prima dată în viață. Mă uit doar în ochii ei și...tac.
- Pot să vă ...întreb ceva?
- Da, spun eu ursuz.
Îmi face semn să iau loc ( Mie!!!).
Mă așez pe fotoliul meu, fotoliul preferat... în care îmi analizez viața, uitându-mă la marea învolburată.
Mă încrunt și mă gândesc de ce i-am dat camera asta? E camera mea. De când am făcut-o am evitat mereu să aduc un pacient aici.
Toți știu că e camera unde mă liniștesc și mă odihnesc înainte și după o operație grea. Când am renovat-o am comandat un geam mare, dublu, pentru că priveliștea e uluitoare. Marea, marea e așa de aproape.
Camera mică cu un pat, un dulap, o măsută și...fotoliul meu, adus de acasă special.
Dar... lumina, lumina e ...totul!
Când răsare sau când apune soarele e...superb!
- Am auzit că sunteți pasionat de fotografie, spune ea.
- Da, răspund eu și mă uit amuzat la ea.
- Bine, atunci priviți și să-mi spuneți unde am greșit!
Mă uit întrebător, bănuitor, dar ea cu un zâmbet dezarmant îmi întinde trei fotografii.
- Unde am greșit?
- Nu văd nimic greșit, spun eu.
- Dar care vă place cel mai mult?
- Aceasta, spun eu hotărât.
- De ce?
- Pentru că...se vede puțin cerul, razele de soare care ating florile de pe stâncă, galbenul care dă culoare fotografiei, crengile copacului care ating cerul...
- Da! E preferata mea!
Mă uit uimit la femeia din fața mea. E aici pentru... dar radiază de fericire, pentru o fotografie! Zâmbesc, recunosc fericirea aceasta, o am și eu când reușesc să fac o fotografie reușită. E prima dată când întâlnesc pe cineva atât de... Gândurile mele sunt întrerupte de vocea ei.
- Viața mea e ca și fotografia aceasta. Plasa care ține stânca să nu se desprindă bucăți din ea, îi reprezintă pe toți apropiații mei care mă înconjoară și mă protejează pentru a nu mă destrăma, eu ca ființă.
Stânca e sufletul meu, greu încercat de viața aceasta.
Copacul...crengile lui reprezintă gândurile mele. Ele se înalță de la sufletul meu până la cer.
Soarele...îmi mângâie sufletul câteodată.
Norii...dacă te uiți atent în spatele copacului sunt norii!
Aceștia sunt perioadele de timp liniștite ale vieții mele.
Verdele...e...liniștea mea și atât!
Floarea aceea galbenă...care dă culoare...e surpriza vieții mele!
Dar toate sunt...în cădere liberă...vezi? mă întreabă ea.
Mă uit la ea și văd lacrimi în ochii ei.
Deci...viața mea ... depinde din ce parte o privești.
Îmi dreg glasul și cu emoție spun:
- În fotografia aceasta, spun eu, ați privit exact de la floarea minunată! Ea, floarea, e vedeta!
Dar mie, sincer, acum îmi place mai mult aceasta.
Pentru că sunt mai multe flori, pentru că surprizele vieții sunt mai multe.
Râde, râde ca un copil...și eu cu fotografia în mână mă alătur ei...și râdem împreună.
Am un sentiment ciudat în inima mea: pentru prima dată în viață știu acum, în acest moment, de ce i-am dat ei, camera mea frumoasă!
Pentru că ea...EA e surpriza vieții mele!
Comentarii
Trimiteți un comentariu