Povestea unei cești de cafea

Mi-am prins flori în păr și privesc spre voi amuzată. Prietena mea îmi spunea zilele trecute că orice problemă are o rezolvare. Și sunt convinsă de asta.
Doar că timpul...până la rezolvare  e greu.

Revenind asupra ultimului articol...
Fiecare loc are amprenta celor care stau acolo. E foarte greu să ștergi o "amprentă"
Știu acest lucru pentru că eu am încercat ani de zile să fac asta.🙂
Intr-un final, am crezut că am reușit,  dar nu a fost să fie. Am plecat și am luat-o de la capăt.  Uite-așa!

Despre acest lucru am citit un articol ieri, foarte interesant scris de un biolog renumit. Dacă retin bine, titlul era ceva de genul: Nu ești cine crezi că ești.
Simpatică teorie. Demonstrată de altfel.
Te pune cu totul pe gânduri.
Dar despre ea...într-o altă seară.

În seara aceasta : Povestea unei cești de cafea. O poveste spusă de marele părinte Arsenie Boca. Noi, cei din România,  știm cine este. Pentru cei din afara țării care citiți: părintele Arsenie este un mare sfânt. Încă din timpul vieții a făcut minuni, iar acum...continuă. Încă nu a fost declarat sfânt, dar noi știm că este. Se discută aprins de o vreme...e cumva o problemă națională. A națiunii, a poporului sau nai degrabă a creștinilor din țara noastră.
Să vă spun povestea, așa cu ale mele cuvinte, după povestea părintelui Arsenie.
( dacă îmi amintesc! Am citit-o ieri 😉)

Într-o zi o ceașcă de cafea,  frumoasă, frumoasă începe să povestească "prietenelor" ei de pe masă:

Dragile mele să vă spun cât de greu mi-a fost mie. La început am fost un lut, galben și cleios, fără formă. Și m-a luat și m-a frământat așa de tare că am crezut că nu mai scap. Când am crezut că o să mor, s-a oprit. Am respirat ușurată. Gata, mi-am zis.
Când să ma bucur de liniște...
Dar...
M-a azvârlit în foc...Ce durere și ce chin, am crezut că mă topesc și mor.
Când am simțit că mai am doar câteva clipe de trăit,  m-a scos afară!
Am scăpat,  mi-am spus veselă, acum am liniște.
Dar...
Liniștea mea nu a durat mult.
A început să mă șlefuiască pe toate părțile.  Și chinul meu a fost groaznic. Nu a existat nici o părticică neatinsă.
Când am crezut că mor, s-a oprit.
Mi-am tras sufletul.
Gata, mi-am spus veselă.  E gata.
Dar...
M-a aruncat în foc. Mai mare, mai groaznic
Mai mult. Durere înfiorătoare.
Când am crezut că mor m-a scos afară.
Ce bine. Ce liniște.

M-am uitat la El și i-am zis: De ce? De ce Eu? De ce atâta durere? De ce numai mie?
Cuvintele au izvorât din sufletul meu chinuit și nu se mai opreau.

M-a privit în tăcere.
Apoi,  mi-a adus o oglindă și mi-a spus să privesc.
- Nu. Nu cred, am spus eu. Cine e în oglindă?
- Tu. Tu ești.

În oglindă am văzut cea mai frumoasă ceașcă de cafea. Din bucata aceea de lut m-am transformat într-o ceașcă elegantă de cafea.

Morala o știți cu toții. Sunt convinsă. Cuvintele marelui duhovnic sunt fenomenale: Când îți este cel mai greu în viață să bei cafea din cea mai frumoasă ceașcă!

***
Vedeți de ce îmi cumpăr tot mereu o altă ceașcă de cafea?

Pentru voi,
      T. A.

P. S. Vă salut cu drag doamnelor.  Nu uitați  că orice problemă are rezolvare. 😎