Gândul meu...Verde!

Gânduri nebune trec mii și mii și nu se mai opresc...toate sunt într-o invălmășală totală, se întrepătrund, sar, dispar, se înlănțuiesc, dansează, se întristeaza, urlă, râd...nu au nici o noimă.Cum poate gândul să fie așa? Cum poate să apară și apoi să dispară? Viteza acestuia e atât de mare incât...nimeni altcineva nu l-ar putea cuprinde, sau ințelege. 
Aș vrea să închid ochii și nici un gând să nu mai fie...să fie liniște, să nu mă deranjeze nimic...

Alb? Negru? Poate roșu sau de ce nu verde...în ultima vreme îmi place tot mai mult verdele...oare de ce? 

Cred că rămân la verde... 

Deci, să închid ochii și să fie totul verde...să nu străbată nimic verdele meu...Doar liniște, nimic altceva...Ce frumos!

Cioc, cioc...ceva nu îmi dă pace...E un gând! 

Pleacă de aici, strig eu la el, e liniștea mea! Nu ai ce să cauți în ea! 

Gândul râde, hohotește dar...e un sunet cunoscut.

Uf! Uf! Ce să fac acum? Dacă îl primesc s-a dus liniștea mea, dacă nu...o să mă intreb mereu cine a fost atât de aproape de mine și nu l-am lăsat să intre... deci ce să fac?

Cioc,cioc...sunt eu, gândul...mă primești în liniștea ta?

Inima a săltat și dintr-o dată verdele a dispărut, gânduri nebune, nebune au apărut...se bat, se împing, se joacă, fac atâta gălăgie...doar un gând...stă liniștit și zâmbește...

Mă uit la acel zâmbet și inima incepe să bată încet, încet...Nu pot să-mi dezlipesc privirea de gând, de zâmbet și dintr-o dată toate celelalte dispar și apare LINIȘTEA MEA, doar că de data aceasta în mijlocul ei e...GÂNDUL.

Totul e verde și nimeni nu tulbură acea liniște, acea fericire care a apărut de nicăieri, dar care se incăpățânează încă să rămână...

Până când? Nu știu. 

Când închid ochii o găsesc acolo și asta e tot ceea ce contează!