Treceți la conținutul principal

Gândul meu...Verde!


Gânduri nebune trec mii și mii și nu se mai opresc...toate sunt într-o invălmășală totală, se întrepătrund, sar, dispar, se înlănțuiesc, dansează, se întristeaza, urlă, râd...nu au nici o noimă.Cum poate gândul să fie așa? Cum poate să apară și apoi să dispară? Viteza acestuia e atât de mare incât...nimeni altcineva nu l-ar putea cuprinde, sau ințelege. 
Aș vrea să închid ochii și nici un gând să nu mai fie...să fie liniște, să nu mă deranjeze nimic...


Alb? Negru? Poate roșu sau de ce nu verde...în ultima vreme îmi place tot mai mult verdele...oare de ce? 
Cred că rămân la verde... 
Deci, să închid ochii și să fie totul verde...să nu străbată nimic verdele meu...Doar liniște, nimic altceva...Ce frumos!


Cioc, cioc...ceva nu îmi dă pace...E un gând! 

Pleacă de aici, strig eu la el, e liniștea mea! Nu ai ce să cauți în ea! 
Gândul râde, hohotește dar...e un sunet cunoscut.
Uf! Uf! Ce să fac acum? Dacă îl primesc s-a dus liniștea mea, dacă nu...o să mă intreb mereu cine a fost atât de aproape de mine și nu l-am lăsat să intre... deci ce să fac?

Cioc,cioc...sunt eu, gândul...mă primești în liniștea ta?
Inima a săltat și dintr-o dată verdele a dispărut, gânduri nebune, nebune au apărut...se bat, se împing, se joacă, fac atâta gălăgie...doar un gând...stă liniștit și zâmbește...

Mă uit la acel zâmbet și inima incepe să bată încet, încet...Nu pot să-mi dezlipesc privirea de gând, de zâmbet și dintr-o dată toate celelalte dispar și apare LINIȘTEA MEA, doar că de data aceasta în mijlocul ei e...GÂNDUL.

Totul e verde și nimeni nu tulbură acea liniște, acea fericire care a apărut de nicăieri, dar care se incăpățânează încă să rămână...
Până când? Nu știu. 

Când închid ochii o găsesc acolo și asta e tot ceea ce contează!


Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Tăcerea din sufletul tău/meu

Nimic nu te sperie mai mult decât tăcerea din sufletul tău. D eseori o durere imensă șterge din suflet tot. Este, cum să spun, asemeni unei furtuni care mătură tot în cale. Acel uragan de care tot vorbesc eu de doi ani. Un uragan care distruge totul, lăsând în urma lui numai prăpăd. Și tăcere. O tăcere adâncă. Care doare. Indefinită pentru cei din jurul tău, dar atât de plină de sensuri pentru tine. Nimeni și nimic nu va înțelege ce este în sufletul tău. Nimeni și nimic nu poate readuce părțile frumoase din trecut înapoi în viața ta. S-a șters. Delete. Degeaba cauți. Mintea ta refuză să mai readucă informațiile. Nimic nu te sperie mai mult decât tăcerea din sufletul tău. Î n timp, ea devine asemeni unui lac într-o zi frumoasă de vară. De o frumusețe ieșită din comun, dar...fără sens dacă ești singur. Când primești pe altcineva în sufletul tău... Știi. Știi că nu vine acolo pentru a umple golul acela, ci pentru a construi împreună un alt vis, o altă realitate a vieții t...

Lumea văzută prin ochii mei

Mi-am pus ochelarii pe nas și am deschis ochii să văd mai bine! Poate, mi-am zis în gând, poate o să văd frumusețea din lumea aceasta. Și am deschis ochii cât de mult am putut. Am privit cu atenție în jurul meu... Viața, viața e o înșiruire de evenimente frumoase, triste, amuzante, dramatice. Evenimente care te marchează, care te schimbă, care te maturizează... Lumea pe care o văd eu nu este perfectă! Lumea pe care o văd eu este complicată! Aș vrea să pot schimba ceva. Aș vrea să pot mângâia cu degetele mele fiecare moment din viața mea și să îl fac mai frumos, mai bun sau mai spectaculos. Dar nu se poate! Nici unul dintre noi nu-și poate schimba destinul. Putem însă să facem lucruri mărunte, care să ne facă să ne simțim fericiți. Îmi aduc aminte de un film, cred că November se numea,  în care personajul principal încerca să trăiască la maxim fiecare clipă pentru că știa că mai are foarte puțin de trăit. De multe ori m-am gândit cum ar fi să știi că zilele tale sunt num...

Acasă

       A fară e o zi de primăvară, în plină iarnă. Soarele mângâie chipurile îmbujorate, iar zarva din parc se transformă într-o veselie generalizată. Nimic nu e mai frumos, decât glasurile vesele care se aud prin geamul deschis larg, lăsând aerul să pătrundă până în coltlonul cel mai îndepărtat al camerei. Perdeaua trasă neglijent, adie ușor făcând razele de soare, firave de altfel, raze de ianuarie, să se joace pe biroul plin de hârtii. Cât ar da să le arunce pe toate, să iasă trântind ușa și să se plimbe fără vreun gând, fără o direcție, fără apăsarea aceea cumplită pe care o simte în spate de câteva zile. ”Plec, își zise nervoasă”. ”Nu, nu pot. Sunt situații pe care încă nu le-am definitivat”. ”Of!” Își pleacă fruntea spre șirurile din față, se-ncruntă furioasă la tabelele cu cifre mărunte, pe care doar ea le poate desluși. ”Of!”                    A erul, soarele, veselia molipsitoare care se aude din parc îî fac...