În delirul tristeții...

Mă tot întreb cât de capabili suntem să trecem prin suferință.
Bănuiesc că așa am fost făcuți ca să putem duce totul... Cei din jurul meu îmi tot repetă acest lucru. Că totul trece că toate se vor liniști...Dar ei nu pot să vadă ce e în sufletul meu.
Durerea e atât de puternică încât simți că te sufocă, că nu mai ai aer să respiri. E ca și când cineva te-a întins pe o masă și taie din tine, taie...să-ți ia inima. Și e atât de aproape... Dar tu, tu încerci din toate puterile tale să oprești asta, încerci cu puterea minții să pui totul la loc, să închizi rănile, să așezi o alifie pe cicatrici pentru ca urma să se estompeze...
Da. Cam asta simte un om care trece printr-un divorț...o durere amară.
În urmă cu trei luni o doamnă doctor simpatică mi-a zis așa: Dumnezeu le dă oamenilor buni să ducă mai multe suferințe.
Eu...m-am uitat mirată la ea, dar m-am gândit că poate așa e. Trebuie să văd realitatea...aceea că am puterea de a duce acea suferință.
Acum două zile m-am întâlnit cu doamna doctor. S-a uitat la mine și mi-a zis: Ați slăbit!
Da, i-am răspuns...pentru că între timp...divorțez. Și i-am povestit așa pe scurt ce s-a întâmplat.
De data asta nu a mai fost capabilă să îmi spună cuvintele de acum trei luni. Pur și simplu am lăsat-o fără cuvinte și cu ochii în lacrimi.
Mă tot întreb...dacă cei din jurul meu reacționează așa...eu, eu ce să fac?
Unde sunt eu acum?
Puterea minții e așa de mare! Sunt acolo...LUPT.
LUPT  PRIN  SCRIS!!! pentru că sunt undeva  ... în delirul tristeții mele...

Astăzi, mă regăsesc în personajul meu.
Povestea merge înainte...pentru că...Viața merge înainte!
Lectură plăcută!

Capitolul II  Doctorul...de suflete...

5. În delirul tristeții

Câteva zile au fost liniștite, pentru că prietenul meu drag, doctorul cu ochii verzi a avut grijă să îmi prescrie medicamente care mă duceau în lumea viselor. Ce nu a înțeles el...e că eu aveam coșmaruri din care nu puteam să mă trezesc...și țipam în vis. Eram incapabilă să deschid ochii, pleoapele erau așa de grele, dar simțeam cum cineva mă lua în brațe și încet cu voce blândă mă liniștea...Și adormeam iarăși...
Când am fost capabilă să deschid ochii și să văd realitatea, am văzut camera aceea de un alb imaculat, camera de spital, simplă, cu un pat, un dulap, un fotoliu care deobicei era lângă geam, cu o măsuță și...atât!
Pe măsuță erau telefonul meu și unealta mea de scris, așa cum îmi plăcea mie să-i spun!
Realitatea, realitatea vieții mele...
M-am ridicat încet, cu grijă și am luat telefonul...am sunat să văd ce fac...Sunt bine.
Apoi m-am dus la geam și am privit marea în asfințit... Cât de frumoasă e!
Înspre apus se vedea soarele cum coboară încetișor răspândind razele lui calde peste oamenii grăbiți și peste pescărușii care planau lin pe cerul de un albastru ireal...
Cât de frumos!
Mi-am dorit în acel moment să am aparatul de fotografiat, dar...e undeva acasă...
Acasă...Oare care e casa mea?
Aici îmi spun tristă...aici, câteva luni...
Decizia am luat-o...
Soarele se pregătește de culcare...eu mă simt însă ca un copil lăsat undeva, care se uită speriat în jurul lui și nu are pe nimeni...
Tresar.
Mă întreb sunt trează sau visez?
Nu știu. Nu pot să-mi dau seama.
Știu doar un lucru...că sunt în delirul tristeții și.... așteptarea mea a fost în zadar!