Treceți la conținutul principal

În delirul tristeții...

Mă tot întreb cât de capabili suntem să trecem prin suferință.
Bănuiesc că așa am fost făcuți ca să putem duce totul... Cei din jurul meu îmi tot repetă acest lucru. Că totul trece că toate se vor liniști...Dar ei nu pot să vadă ce e în sufletul meu.
Durerea e atât de puternică încât simți că te sufocă, că nu mai ai aer să respiri. E ca și când cineva te-a întins pe o masă și taie din tine, taie...să-ți ia inima. Și e atât de aproape... Dar tu, tu încerci din toate puterile tale să oprești asta, încerci cu puterea minții să pui totul la loc, să închizi rănile, să așezi o alifie pe cicatrici pentru ca urma să se estompeze...
Da. Cam asta simte un om care trece printr-un divorț...o durere amară.
În urmă cu trei luni o doamnă doctor simpatică mi-a zis așa: Dumnezeu le dă oamenilor buni să ducă mai multe suferințe.
Eu...m-am uitat mirată la ea, dar m-am gândit că poate așa e. Trebuie să văd realitatea...aceea că am puterea de a duce acea suferință.
Acum două zile m-am întâlnit cu doamna doctor. S-a uitat la mine și mi-a zis: Ați slăbit!
Da, i-am răspuns...pentru că între timp...divorțez. Și i-am povestit așa pe scurt ce s-a întâmplat.
De data asta nu a mai fost capabilă să îmi spună cuvintele de acum trei luni. Pur și simplu am lăsat-o fără cuvinte și cu ochii în lacrimi.
Mă tot întreb...dacă cei din jurul meu reacționează așa...eu, eu ce să fac?
Unde sunt eu acum?
Puterea minții e așa de mare! Sunt acolo...LUPT.
LUPT  PRIN  SCRIS!!! pentru că sunt undeva  ... în delirul tristeții mele...

Astăzi, mă regăsesc în personajul meu.
Povestea merge înainte...pentru că...Viața merge înainte!
Lectură plăcută!

Capitolul II  Doctorul...de suflete...

5. În delirul tristeții


Câteva zile au fost liniștite, pentru că prietenul meu drag, doctorul cu ochii verzi a avut grijă să îmi prescrie medicamente care mă duceau în lumea viselor. Ce nu a înțeles el...e că eu aveam coșmaruri din care nu puteam să mă trezesc...și țipam în vis. Eram incapabilă să deschid ochii, pleoapele erau așa de grele, dar simțeam cum cineva mă lua în brațe și încet cu voce blândă mă liniștea...Și adormeam iarăși...
Când am fost capabilă să deschid ochii și să văd realitatea, am văzut camera aceea de un alb imaculat, camera de spital, simplă, cu un pat, un dulap, un fotoliu care deobicei era lângă geam, cu o măsuță și...atât!
Pe măsuță erau telefonul meu și unealta mea de scris, așa cum îmi plăcea mie să-i spun!
Realitatea, realitatea vieții mele...
M-am ridicat încet, cu grijă și am luat telefonul...am sunat să văd ce fac...Sunt bine.
Apoi m-am dus la geam și am privit marea în asfințit... Cât de frumoasă e!
Înspre apus se vedea soarele cum coboară încetișor răspândind razele lui calde peste oamenii grăbiți și peste pescărușii care planau lin pe cerul de un albastru ireal...
Cât de frumos!
Mi-am dorit în acel moment să am aparatul de fotografiat, dar...e undeva acasă...
Acasă...Oare care e casa mea?
Aici îmi spun tristă...aici, câteva luni...
Decizia am luat-o...
Soarele se pregătește de culcare...eu mă simt însă ca un copil lăsat undeva, care se uită speriat în jurul lui și nu are pe nimeni...
Tresar.
Mă întreb sunt trează sau visez?
Nu știu. Nu pot să-mi dau seama.
Știu doar un lucru...că sunt în delirul tristeții și.... așteptarea mea a fost în zadar!





Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Dacă aș fi...

Mi-am prins flori în păr și privesc spre voi amuzată.Da, da...știu. O să mă întrebați ce găsesc de râs într-un timp al încercărilor. Spre surprinderea mea, mai sunt zile în care zâmbetul revine așa de nicăieri. Pur și simplu.
Am lipsit o perioadă destul de lungă, dar asta e pentru că încă nu reușesc să-mi partajez programul în așa fel încât să am timp de lucru- timp de scris - timp liber- timp de studiu. Și ele se îmbină așa de haotic, încât la final de săptămână îmi spun: „Of, iarăși ai uitat de blog!”
Un alt aspect important este faptul că înainte de pandemia...( aici sunt câteva cuvinte pe care voi nu trebuie să le auziți😃) a sta în fața ecranului și a scrie pe tastatură era o adevărată relaxare, o plăcere nevinovată, dacă vreți voi, iar acum, de când cu situația aceasta „minunată” deabea aștept să închid calculatorul și să nu mai văd ecranul.  Munca online din punctul meu de vedere este cea mai neinspirată muncă.  Adică, să ne înțelegem, pentru angajator este nemaipomenit, deoarece oa…

Reconectare la umanitate

Mi-am prins flori în păr și privesc spre voi cu zâmbet.Viața este cu bune și rele, important este să avem încredere în noi și să ne „ridicăm” de fiecare dată de jos și să o luăm de la început. Trăim cu trecutul în suflet, trebuie să ne împăcăm cu el într-un final, dar acesta nu trebuie să ne definească.  Noi suntem ceea ce suntem, nu ceea ce cred alții despre noi sau ce vor alții de la noi.
În ultimele luni viața noastră, a tuturor, s-a schimbat total.  Virusul acesta ne-a „furat” liniștea. Toți ne-am văzut obligați să luăm o pauză de la realitatea personală. Spre surprinderea mea majoritatea populației a acceptat foarte ușor toate măsurile.  Zic eu, că toți am dat dovadă de responsabilitate. Mă întreb tot mai mult dacă sacrificiul pe care l-am făcut toți este apreciat și a contat? Oare? Mi-aș dori să văd mai multă încredere și speranță, calm și responsabilitate, pentru că acestea se transmit. Întotdeauna, chiar întotdeauna ele pleacă de „sus” în „jos”. Eu sunt...„jos”, voi? Și nu simt calmul…

Scrisoare pentru prietenii mei...

Scrisoare pentru prietenul meu și pentru prietena mea

Copil uimit, cu ochii mari, cu privirea debusolată, cu durere și întristare în sufletul și inima mea...
Așa mă simt. Așa sunt.
Sunt proastă câteodată. Chiar de chiar. Îmi pare rău, tare rău. Sincer. Doar acum mi-am dat seama că v-ați simțit nedreptățiți. Aveți dreptate, chiar aveți.

Draga mea prietenă și dragul meu prieten,
Voi doi nu vă cunoașteți, nici măcar nu știți de existența celuilalt, eu sunt doar un punct comun.
In urmă cu două săptămâni v-am pus aceeași întrebare. Nu mi-ati răspuns, dar mi-ati promis că o să o faceți. Ați fost sinceri...doar că mie mi se pare că timpul se termină. Mi-am dorit atât de mult acel răspuns încât...am fost dezamăgită.
Nu de voi sunt dezamăgită, departe de mine gândul, nu!
Dezamăgită de mine, de dorința imensă de a știi că voi sunteți bine, sunteți fericiți, că viața voastră e una liniștită...Asta mi-am dorit să aud de la voi.
De ce? o să mă întrebați.
Păi pentru că indiferent ce credeți voi...s…