Treceți la conținutul principal

Magia clapelor...


Cât de trist...
Ieri am întâlnit un om deosebit, care în decursul timpului a fost oarecum alături de mine în clipele grele...Cred că știa... Mi-a spus doar că am voce blândă, dar în sufletul meu am devenit o femeie aspră... Am zâmbit, cred că viața m-a făcut așa...
Ceea ce m-a tulburat a fost altceva...o amintire comună, un moment trist din viața mea, petrecut în urmă cu treizeci de ani. Momentul acela l-a marcat atât de tare, încât și ieri când povestea i-au dat lacrimile...
S-a uitat la mine și mi-a zis că nu poate uita cât de tare s-a bucurat sora mea...atunci în dimineața aceea...
M-am întors acasă am căutat în scrierile mele și am găsit: Magia clapelor...
Sper să vă placă...


"Când închid ochii și caut în sufletul meu găsesc  momente grele și puține momente fericite. Două lumi paralele într-una singura, doar că uneori echilibrul lor se rupe și atunci...

Bunica mea...mama tatălui meu, Sofia, mi-a distrus universul copilăriei când aveam zece ani...Am urât-o din toată ființa mea și nici acum nu o pot ierta după atâta timp...pentru felul în care mi-a zis...

Era o zi de toamnă târzie, eram fericită, totul era perfect. Tata venea acasa! Bunica ne anunțase cu o seară în urmă că tata se întoarce, așa că m-am trezit și am făcut curat și mi-am pregătit temele... cântam, zâmbeam, vorbeam într-una...Parcă văd...

Doamne! Doamne! Copil încremenit într-o durere mută, cu ochii mari fără lacrimi, fără nimic...Nu mai auzeam nimic. M-am ridicat de la masă și m-am dus în camera mea și nu am mai vrut să știu nimic, nu am mai vorbit, nu am mai vrut să-i aud pe oamenii care veneau și plecau din apartament...Doamne, Doamne, ia-mi durerea din suflet!
După trei zile totul s-a liniștit, toți au plecat, am rămas doar noi...într-o liniște nefirească. Nu știam ce să zicem, nu puteam vorbi, încercam să ne purtăm normal, dar normalul nu mai exista!
Clipe, momente, zile...timpul trecea, doar că nimeni nu reușea să mă...înțeleagă, iar eu nu acceptam nimic. Mama a încercat totul, dar...

Într-o zi m-a luat de mână și m-a dus...la ore de pian. Când am atins clapele...am simțit că toată tristețea mea dispare. A început marea mea aventură! Iubeam pianul, iubeam clapele, iubeam muzica...era ceva ce rezona cu sufletul meu și deveneam alta! Nu aveam la ce să exersez, mama nu-și putea permite...dar am desenat clapele și exersam ore în șir fără să aud muzica, dar ea era cumva acolo în mintea mea...Era suficient să aud melodia și să o repet o dată, căci apoi o auzeam mereu în mintea și sufletul meu...

Așa au trecut anii...Vieți paralele, viața de la oraș cu singura bucurie, aceea a melodiilor cântate la pian și viața de la sat, unde deveneam eu, cea dinaintea cuvintelor rostite de bunica mea, Sofia, atunci într-o zi frumoasă de toamnă târzie...
Eram vrăjită de sunetele care se auzeau atunci când mângâiam clapele…Ce bucurie, ce fericire imensă am avut când la școala unde eram, au cumpărat o pianină și puteam exersa! Timp frumos în care totul era bine...am avut concert și toți spuneau că...am talent.

Viața aceasta nu e corectă...am pierdut și această fericire...poate din cauza mea...poate din cauza unei vești bune, care imediat a fost urmată de o mare dezamăgire...
Mama a venit acasă atât de fericită că găsise să-mi ia o orgă la care aș fi putut exersa, că a vorbit și urma să se întoarcă, să o plătescă și era a mea...Doamne, dacă nu mi-ar fi spus...Până s-a întors, doamna pe care o rugase insistent să o țină o jumătate de oră...care promisese...o vânduse. Când s-a întors acasă, sufletul meu a mai murit o dată. 
A doua zi am renunțat la iubirea vieții mele, pianul...

Peste ani, într-una din zilele acele în care ești atât de tristă încât echilibrul vieții tale e distrus, mi-am făcut curaj și am intrat într-o cameră de o frumusețe aparte, cu geamuri mari și luminoase...m-am așezat la pian și am început să mângâi clapele...
Nu am vrut să-mi audă melodia, așa că degetele mele dansau nebune pe clape, însă...fără sunet. 
În mintea mea era cântecul, un cântec de jale în care-mi plângeam durerea actuală dar și cea trecută...era toată durerea cuvintelor auzite cu o seară înainte și care erau atât de nedrepte, dar erau și cuvintele acelea rostite de bunica mea, Sofia, atunci în ziua aceea de octombrie: 
                     - Tatăl tău a murit...”


M-am uitat la omul acesta drag...și i-am spus cu zâmbetul meu trist:
Și eu am fost fericită în dimineața aceea, pentru că bunica așa ne-a spus seara...că tatăl nostru se întoarce ...






Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Dacă aș fi...

Mi-am prins flori în păr și privesc spre voi amuzată.Da, da...știu. O să mă întrebați ce găsesc de râs într-un timp al încercărilor. Spre surprinderea mea, mai sunt zile în care zâmbetul revine așa de nicăieri. Pur și simplu.
Am lipsit o perioadă destul de lungă, dar asta e pentru că încă nu reușesc să-mi partajez programul în așa fel încât să am timp de lucru- timp de scris - timp liber- timp de studiu. Și ele se îmbină așa de haotic, încât la final de săptămână îmi spun: „Of, iarăși ai uitat de blog!”
Un alt aspect important este faptul că înainte de pandemia...( aici sunt câteva cuvinte pe care voi nu trebuie să le auziți😃) a sta în fața ecranului și a scrie pe tastatură era o adevărată relaxare, o plăcere nevinovată, dacă vreți voi, iar acum, de când cu situația aceasta „minunată” deabea aștept să închid calculatorul și să nu mai văd ecranul.  Munca online din punctul meu de vedere este cea mai neinspirată muncă.  Adică, să ne înțelegem, pentru angajator este nemaipomenit, deoarece oa…

Reconectare la umanitate

Mi-am prins flori în păr și privesc spre voi cu zâmbet.Viața este cu bune și rele, important este să avem încredere în noi și să ne „ridicăm” de fiecare dată de jos și să o luăm de la început. Trăim cu trecutul în suflet, trebuie să ne împăcăm cu el într-un final, dar acesta nu trebuie să ne definească.  Noi suntem ceea ce suntem, nu ceea ce cred alții despre noi sau ce vor alții de la noi.
În ultimele luni viața noastră, a tuturor, s-a schimbat total.  Virusul acesta ne-a „furat” liniștea. Toți ne-am văzut obligați să luăm o pauză de la realitatea personală. Spre surprinderea mea majoritatea populației a acceptat foarte ușor toate măsurile.  Zic eu, că toți am dat dovadă de responsabilitate. Mă întreb tot mai mult dacă sacrificiul pe care l-am făcut toți este apreciat și a contat? Oare? Mi-aș dori să văd mai multă încredere și speranță, calm și responsabilitate, pentru că acestea se transmit. Întotdeauna, chiar întotdeauna ele pleacă de „sus” în „jos”. Eu sunt...„jos”, voi? Și nu simt calmul…

Scrisoare pentru prietenii mei...

Scrisoare pentru prietenul meu și pentru prietena mea

Copil uimit, cu ochii mari, cu privirea debusolată, cu durere și întristare în sufletul și inima mea...
Așa mă simt. Așa sunt.
Sunt proastă câteodată. Chiar de chiar. Îmi pare rău, tare rău. Sincer. Doar acum mi-am dat seama că v-ați simțit nedreptățiți. Aveți dreptate, chiar aveți.

Draga mea prietenă și dragul meu prieten,
Voi doi nu vă cunoașteți, nici măcar nu știți de existența celuilalt, eu sunt doar un punct comun.
In urmă cu două săptămâni v-am pus aceeași întrebare. Nu mi-ati răspuns, dar mi-ati promis că o să o faceți. Ați fost sinceri...doar că mie mi se pare că timpul se termină. Mi-am dorit atât de mult acel răspuns încât...am fost dezamăgită.
Nu de voi sunt dezamăgită, departe de mine gândul, nu!
Dezamăgită de mine, de dorința imensă de a știi că voi sunteți bine, sunteți fericiți, că viața voastră e una liniștită...Asta mi-am dorit să aud de la voi.
De ce? o să mă întrebați.
Păi pentru că indiferent ce credeți voi...s…