Magia clapelor...

Cât de trist...
Ieri am întâlnit un om deosebit, care în decursul timpului a fost oarecum alături de mine în clipele grele...Cred că știa... Mi-a spus doar că am voce blândă, dar în sufletul meu am devenit o femeie aspră... Am zâmbit, cred că viața m-a făcut așa...
Ceea ce m-a tulburat a fost altceva...o amintire comună, un moment trist din viața mea, petrecut în urmă cu treizeci de ani. Momentul acela l-a marcat atât de tare, încât și ieri când povestea i-au dat lacrimile...
S-a uitat la mine și mi-a zis că nu poate uita cât de tare s-a bucurat sora mea...atunci în dimineața aceea...
M-am întors acasă am căutat în scrierile mele și am găsit: Magia clapelor...
Sper să vă placă...

"Când închid ochii și caut în sufletul meu găsesc  momente grele și puține momente fericite. Două lumi paralele într-una singura, doar că uneori echilibrul lor se rupe și atunci...

Bunica mea...mama tatălui meu, Sofia, mi-a distrus universul copilăriei când aveam zece ani...Am urât-o din toată ființa mea și nici acum nu o pot ierta după atâta timp...pentru felul în care mi-a zis...

Era o zi de toamnă târzie, eram fericită, totul era perfect. Tata venea acasa! Bunica ne anunțase cu o seară în urmă că tata se întoarce, așa că m-am trezit și am făcut curat și mi-am pregătit temele... cântam, zâmbeam, vorbeam într-una...Parcă văd...

Doamne! Doamne! Copil încremenit într-o durere mută, cu ochii mari fără lacrimi, fără nimic...Nu mai auzeam nimic. M-am ridicat de la masă și m-am dus în camera mea și nu am mai vrut să știu nimic, nu am mai vorbit, nu am mai vrut să-i aud pe oamenii care veneau și plecau din apartament...Doamne, Doamne, ia-mi durerea din suflet!

După trei zile totul s-a liniștit, toți au plecat, am rămas doar noi...într-o liniște nefirească. Nu știam ce să zicem, nu puteam vorbi, încercam să ne purtăm normal, dar normalul nu mai exista!

Clipe, momente, zile...timpul trecea, doar că nimeni nu reușea să mă...înțeleagă, iar eu nu acceptam nimic. Mama a încercat totul, dar...

Într-o zi m-a luat de mână și m-a dus...la ore de pian. Când am atins clapele...am simțit că toată tristețea mea dispare. A început marea mea aventură! Iubeam pianul, iubeam clapele, iubeam muzica...era ceva ce rezona cu sufletul meu și deveneam alta! Nu aveam la ce să exersez, mama nu-și putea permite...dar am desenat clapele și exersam ore în șir fără să aud muzica, dar ea era cumva acolo în mintea mea...Era suficient să aud melodia și să o repet o dată, căci apoi o auzeam mereu în mintea și sufletul meu...

Așa au trecut anii...Vieți paralele, viața de la oraș cu singura bucurie, aceea a melodiilor cântate la pian și viața de la sat, unde deveneam eu, cea dinaintea cuvintelor rostite de bunica mea, Sofia, atunci într-o zi frumoasă de toamnă târzie...

Eram vrăjită de sunetele care se auzeau atunci când mângâiam clapele…Ce bucurie, ce fericire imensă am avut când la școala unde eram, au cumpărat o pianină și puteam exersa! Timp frumos în care totul era bine...am avut concert și toți spuneau că...am talent.

Viața aceasta nu e corectă...am pierdut și această fericire...poate din cauza mea...poate din cauza unei vești bune, care imediat a fost urmată de o mare dezamăgire...

Mama a venit acasă atât de fericită că găsise să-mi ia o orgă la care aș fi putut exersa, că a vorbit și urma să se întoarcă, să o plătescă și era a mea...Doamne, dacă nu mi-ar fi spus...Până s-a întors, doamna pe care o rugase insistent să o țină o jumătate de oră...care promisese...o vânduse. Când s-a întors acasă, sufletul meu a mai murit o dată. 

A doua zi am renunțat la iubirea vieții mele, pianul...

Peste ani, într-una din zilele acele în care ești atât de tristă încât echilibrul vieții tale e distrus, mi-am făcut curaj și am intrat într-o cameră de o frumusețe aparte, cu geamuri mari și luminoase...m-am așezat la pian și am început să mângâi clapele...

Nu am vrut să-mi audă melodia, așa că degetele mele dansau nebune pe clape, însă...fără sunet. 

În mintea mea era cântecul, un cântec de jale în care-mi plângeam durerea actuală dar și cea trecută...era toată durerea cuvintelor auzite cu o seară înainte și care erau atât de nedrepte, dar erau și cuvintele acelea rostite de bunica mea, Sofia, atunci în ziua aceea de octombrie: 

                     - Tatăl tău a murit...”

M-am uitat la omul acesta drag...și i-am spus cu zâmbetul meu trist:

Și eu am fost fericită în dimineața aceea, pentru că bunica așa ne-a spus seara...că tatăl nostru se întoarce ...