Treceți la conținutul principal

Pescuitul...

Încă un moment din poveste...
Sper să vă placă.
Pescuitul...


Stătea pe bancă zâmbind... Se amuza teribil de copilul-bărbat de lângă ea... Cu undița lui, cu momeala care parcă nu i se potrivea deloc! Doamne! Ce simpatic!
Se prefăcea doar că e foartă serioasă și că privește locul și lacul acela minunat, dar...printre genele dese îl admira așa cum era... Doamne, ce drag îi era! Nici chiar ea nu înțelegea de ce a ajuns să-i fie drag! Oare de ce viața i-a apropiat așa de tare?

Of! Momeala aceasta! Nu reușea să o pună în cârlig! Nea Vecinu, simpatic spune:
   - Păi...tu, niciodată nu ai fost bun pescar!
   - Eu? spune el...
Se întoarce grăbit spre ea să vadă dacă a auzit discuția. Ea tace și privește cu atenție maximă lacul...Apoi o vede cum închide ochii...

Stă cu ochii închiși. Știe că această fericire e atât de rară, încât vrea să profite cât mai mult.
Sufletul, sufletul îi râde, râde ca un copil mic, ca bebelușul când râde pentru prima dată în viață. Cât de simpatic este! își spune ea, zâmbind. Încearcă, încearcă, dar nu are habar!

El...așează undița cu grijă, după ce a aruncat...
  - Vezi, spune ea, că nu ai pus-o bine!
Se contrazic puțin și apoi încep să râdă. Râd... așa că le vine, fără un motiv anume...

Stau pe bancă lângă lac. Ea își întinde picioarele peste genunchii lui și povestesc, zâmbesc și se simt răsfățați de soarele primăvăratic. Ea simte mângâierea lui, involuntară, dar nu spune nimic...
E atâta liniște! E atâta bucurie sufletească! E...parcă prea mult bine.
Cum poate tulbura cineva liniștea care s-a lăsat?

El...îi dă o șuviță rebelă de pe chip, într-o mângâiere delicată și îi șoptește:
  - Mergem?
  - Unde? spune ea grăbită.
  - Pe deal!
  - Mă duci pe deal? întreabă ea copilărește.
  - Da! Mergem?
  - Acum?
  - Da. Hai!
Pleacă râzând. Doi copii-adulți ținându-se de mână, povestind fără o logică anume, zâmbind la tot ce-i înconjoară.

Doamne, oare e adevărat? se întreabă ea...
Dar e acolo...râde, vorbește, povestește și încearcă să-i ia tristețea din priviri.
Sunt pe deal și stau ca doi copii pe iarbă. E soare, totul e așa frumos, norii răzleți sunt așa de jos încât au impresia că dacă își întind mâinile îi ating cu degetele.
Mirosul, mirosul e cel din închipuirea ei...
Mirosul fericirii pure, în cel mai adânc sens al vieții. E dorința de a-l face pe celălalt fericit. Se simte în aer, se simte în...chimia care există între ei...Barierele vieții triste au dispărut.
Doi copii-adulți...fericiți!

  - Hai! spune el.
  - Unde?
  - Ne întoarcem.
  - Deja?
  - Da.
Un "Da" atât de hotărât care...a făcut-o să se înfioare,
deși soarele cald îi învăluia trupul.
  - Bine, spune ea ascultătoare...
Și au plecat spre casa de la lac...râzând, povestind, zâmbind și furând sărutări sfioase.



Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Dacă aș fi...

Mi-am prins flori în păr și privesc spre voi amuzată.Da, da...știu. O să mă întrebați ce găsesc de râs într-un timp al încercărilor. Spre surprinderea mea, mai sunt zile în care zâmbetul revine așa de nicăieri. Pur și simplu.
Am lipsit o perioadă destul de lungă, dar asta e pentru că încă nu reușesc să-mi partajez programul în așa fel încât să am timp de lucru- timp de scris - timp liber- timp de studiu. Și ele se îmbină așa de haotic, încât la final de săptămână îmi spun: „Of, iarăși ai uitat de blog!”
Un alt aspect important este faptul că înainte de pandemia...( aici sunt câteva cuvinte pe care voi nu trebuie să le auziți😃) a sta în fața ecranului și a scrie pe tastatură era o adevărată relaxare, o plăcere nevinovată, dacă vreți voi, iar acum, de când cu situația aceasta „minunată” deabea aștept să închid calculatorul și să nu mai văd ecranul.  Munca online din punctul meu de vedere este cea mai neinspirată muncă.  Adică, să ne înțelegem, pentru angajator este nemaipomenit, deoarece oa…

Reconectare la umanitate

Mi-am prins flori în păr și privesc spre voi cu zâmbet.Viața este cu bune și rele, important este să avem încredere în noi și să ne „ridicăm” de fiecare dată de jos și să o luăm de la început. Trăim cu trecutul în suflet, trebuie să ne împăcăm cu el într-un final, dar acesta nu trebuie să ne definească.  Noi suntem ceea ce suntem, nu ceea ce cred alții despre noi sau ce vor alții de la noi.
În ultimele luni viața noastră, a tuturor, s-a schimbat total.  Virusul acesta ne-a „furat” liniștea. Toți ne-am văzut obligați să luăm o pauză de la realitatea personală. Spre surprinderea mea majoritatea populației a acceptat foarte ușor toate măsurile.  Zic eu, că toți am dat dovadă de responsabilitate. Mă întreb tot mai mult dacă sacrificiul pe care l-am făcut toți este apreciat și a contat? Oare? Mi-aș dori să văd mai multă încredere și speranță, calm și responsabilitate, pentru că acestea se transmit. Întotdeauna, chiar întotdeauna ele pleacă de „sus” în „jos”. Eu sunt...„jos”, voi? Și nu simt calmul…

Scrisoare pentru prietenii mei...

Scrisoare pentru prietenul meu și pentru prietena mea

Copil uimit, cu ochii mari, cu privirea debusolată, cu durere și întristare în sufletul și inima mea...
Așa mă simt. Așa sunt.
Sunt proastă câteodată. Chiar de chiar. Îmi pare rău, tare rău. Sincer. Doar acum mi-am dat seama că v-ați simțit nedreptățiți. Aveți dreptate, chiar aveți.

Draga mea prietenă și dragul meu prieten,
Voi doi nu vă cunoașteți, nici măcar nu știți de existența celuilalt, eu sunt doar un punct comun.
In urmă cu două săptămâni v-am pus aceeași întrebare. Nu mi-ati răspuns, dar mi-ati promis că o să o faceți. Ați fost sinceri...doar că mie mi se pare că timpul se termină. Mi-am dorit atât de mult acel răspuns încât...am fost dezamăgită.
Nu de voi sunt dezamăgită, departe de mine gândul, nu!
Dezamăgită de mine, de dorința imensă de a știi că voi sunteți bine, sunteți fericiți, că viața voastră e una liniștită...Asta mi-am dorit să aud de la voi.
De ce? o să mă întrebați.
Păi pentru că indiferent ce credeți voi...s…