Pescuitul...

Încă un moment din poveste...
Sper să vă placă.

Pescuitul...

Stătea pe bancă zâmbind... Se amuza teribil de copilul-bărbat de lângă ea... Cu undița lui, cu momeala care parcă nu i se potrivea deloc! Doamne! Ce simpatic!
Se prefăcea doar că e foartă serioasă și că privește locul și lacul acela minunat, dar...printre genele dese îl admira așa cum era... Doamne, ce drag îi era! Nici chiar ea nu înțelegea de ce a ajuns să-i fie drag! Oare de ce viața i-a apropiat așa de tare?

Of! Momeala aceasta! Nu reușea să o pună în cârlig! Nea Vecinu, simpatic spune:
   - Păi...tu, niciodată nu ai fost bun pescar!
   - Eu? spune el...
Se întoarce grăbit spre ea să vadă dacă a auzit discuția. Ea tace și privește cu atenție maximă lacul...Apoi o vede cum închide ochii...

Stă cu ochii închiși. Știe că această fericire e atât de rară, încât vrea să profite cât mai mult.
Sufletul, sufletul îi râde, râde ca un copil mic, ca bebelușul când râde pentru prima dată în viață. Cât de simpatic este! își spune ea, zâmbind. Încearcă, încearcă, dar nu are habar!

El...așează undița cu grijă, după ce a aruncat...
  - Vezi, spune ea, că nu ai pus-o bine!
Se contrazic puțin și apoi încep să râdă. Râd... așa că le vine, fără un motiv anume...

Stau pe bancă lângă lac. Ea își întinde picioarele peste genunchii lui și povestesc, zâmbesc și se simt răsfățați de soarele primăvăratic. Ea simte mângâierea lui, involuntară, dar nu spune nimic...
E atâta liniște! E atâta bucurie sufletească! E...parcă prea mult bine.
Cum poate tulbura cineva liniștea care s-a lăsat?

El...îi dă o șuviță rebelă de pe chip, într-o mângâiere delicată și îi șoptește:
  - Mergem?
  - Unde? spune ea grăbită.
  - Pe deal!
  - Mă duci pe deal? întreabă ea copilărește.
  - Da! Mergem?
  - Acum?
  - Da. Hai!
Pleacă râzând. Doi copii-adulți ținându-se de mână, povestind fără o logică anume, zâmbind la tot ce-i înconjoară.

Doamne, oare e adevărat? se întreabă ea...
Dar e acolo...râde, vorbește, povestește și încearcă să-i ia tristețea din priviri.
Sunt pe deal și stau ca doi copii pe iarbă. E soare, totul e așa frumos, norii răzleți sunt așa de jos încât au impresia că dacă își întind mâinile îi ating cu degetele.
Mirosul, mirosul e cel din închipuirea ei...
Mirosul fericirii pure, în cel mai adânc sens al vieții. E dorința de a-l face pe celălalt fericit. Se simte în aer, se simte în...chimia care există între ei...Barierele vieții triste au dispărut.
Doi copii-adulți...fericiți!

  - Hai! spune el.
  - Unde?
  - Ne întoarcem.
  - Deja?
  - Da.
Un "Da" atât de hotărât care...a făcut-o să se înfioare,
deși soarele cald îi învăluia trupul.
  - Bine, spune ea ascultătoare...
Și au plecat spre casa de la lac...râzând, povestind, zâmbind și furând sărutări sfioase.