Treceți la conținutul principal

Pescuitul...

Încă un moment din poveste...
Sper să vă placă.
Pescuitul...


Stătea pe bancă zâmbind... Se amuza teribil de copilul-bărbat de lângă ea... Cu undița lui, cu momeala care parcă nu i se potrivea deloc! Doamne! Ce simpatic!
Se prefăcea doar că e foartă serioasă și că privește locul și lacul acela minunat, dar...printre genele dese îl admira așa cum era... Doamne, ce drag îi era! Nici chiar ea nu înțelegea de ce a ajuns să-i fie drag! Oare de ce viața i-a apropiat așa de tare?

Of! Momeala aceasta! Nu reușea să o pună în cârlig! Nea Vecinu, simpatic spune:
   - Păi...tu, niciodată nu ai fost bun pescar!
   - Eu? spune el...
Se întoarce grăbit spre ea să vadă dacă a auzit discuția. Ea tace și privește cu atenție maximă lacul...Apoi o vede cum închide ochii...

Stă cu ochii închiși. Știe că această fericire e atât de rară, încât vrea să profite cât mai mult.
Sufletul, sufletul îi râde, râde ca un copil mic, ca bebelușul când râde pentru prima dată în viață. Cât de simpatic este! își spune ea, zâmbind. Încearcă, încearcă, dar nu are habar!

El...așează undița cu grijă, după ce a aruncat...
  - Vezi, spune ea, că nu ai pus-o bine!
Se contrazic puțin și apoi încep să râdă. Râd... așa că le vine, fără un motiv anume...

Stau pe bancă lângă lac. Ea își întinde picioarele peste genunchii lui și povestesc, zâmbesc și se simt răsfățați de soarele primăvăratic. Ea simte mângâierea lui, involuntară, dar nu spune nimic...
E atâta liniște! E atâta bucurie sufletească! E...parcă prea mult bine.
Cum poate tulbura cineva liniștea care s-a lăsat?

El...îi dă o șuviță rebelă de pe chip, într-o mângâiere delicată și îi șoptește:
  - Mergem?
  - Unde? spune ea grăbită.
  - Pe deal!
  - Mă duci pe deal? întreabă ea copilărește.
  - Da! Mergem?
  - Acum?
  - Da. Hai!
Pleacă râzând. Doi copii-adulți ținându-se de mână, povestind fără o logică anume, zâmbind la tot ce-i înconjoară.

Doamne, oare e adevărat? se întreabă ea...
Dar e acolo...râde, vorbește, povestește și încearcă să-i ia tristețea din priviri.
Sunt pe deal și stau ca doi copii pe iarbă. E soare, totul e așa frumos, norii răzleți sunt așa de jos încât au impresia că dacă își întind mâinile îi ating cu degetele.
Mirosul, mirosul e cel din închipuirea ei...
Mirosul fericirii pure, în cel mai adânc sens al vieții. E dorința de a-l face pe celălalt fericit. Se simte în aer, se simte în...chimia care există între ei...Barierele vieții triste au dispărut.
Doi copii-adulți...fericiți!

  - Hai! spune el.
  - Unde?
  - Ne întoarcem.
  - Deja?
  - Da.
Un "Da" atât de hotărât care...a făcut-o să se înfioare,
deși soarele cald îi învăluia trupul.
  - Bine, spune ea ascultătoare...
Și au plecat spre casa de la lac...râzând, povestind, zâmbind și furând sărutări sfioase.



Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Cornul abundenței

M i-am prins flori în păr și privesc spre voi. Pur și simplu. Fără bucurie sau tristețe, fără să zâmbesc, așa pur și simplu. Evenimentele din ultimele zile m-au cam lăsat fără cuvinte. Aș glumi, dar nu-mi prea vine, aș plânge, dar nu-mi vin lacrimile. E așa...cum să zic apocaliptic. Am trăit să o vedem și pe asta! Mi-e teamă, însă, că e doar începutul. M ă întreb de câteva zile care este motivul reacției noastre exagerate din ultimele zile. Cred că ați observat că am folosit persoana I, plural. Marți am fost la cumpărături, normal. Doar nu credeți că sunt altfel. Doar că dacă am ajuns acolo am luat pufuleți, că de, mi-era dor, câteva alimente, nu prea multe. Cert e că dacă am plătit am constatat că în urmă cu două zile, la alte cumpărături obișnuite cheltuiam dublu. Vai de mine, ce mă fac eu cu pufuleții mei! A cum trecând la lucruri serioase m-am tot întrebat de ce reacția aceasta. Am ajuns la concluzia că e oarecum justificată. Ni s-a prezentat situația din China. Acum din ...

Tăcerea din sufletul tău/meu

Nimic nu te sperie mai mult decât tăcerea din sufletul tău. D eseori o durere imensă șterge din suflet tot. Este, cum să spun, asemeni unei furtuni care mătură tot în cale. Acel uragan de care tot vorbesc eu de doi ani. Un uragan care distruge totul, lăsând în urma lui numai prăpăd. Și tăcere. O tăcere adâncă. Care doare. Indefinită pentru cei din jurul tău, dar atât de plină de sensuri pentru tine. Nimeni și nimic nu va înțelege ce este în sufletul tău. Nimeni și nimic nu poate readuce părțile frumoase din trecut înapoi în viața ta. S-a șters. Delete. Degeaba cauți. Mintea ta refuză să mai readucă informațiile. Nimic nu te sperie mai mult decât tăcerea din sufletul tău. Î n timp, ea devine asemeni unui lac într-o zi frumoasă de vară. De o frumusețe ieșită din comun, dar...fără sens dacă ești singur. Când primești pe altcineva în sufletul tău... Știi. Știi că nu vine acolo pentru a umple golul acela, ci pentru a construi împreună un alt vis, o altă realitate a vieții t...

Timpul a ajuns la locul lui

     Î mi port degetele pe clapele pianului și mă gândesc cu emoție la clipele care trec peste mine, se cern. Am pierdut acel acasă și oricât l-am căutat nu l-am mai găsit. M-am destrămat în vântul primăverii, am călătorit pe nori, vărsând lacrimi amare ca ploaia de vară, am respirat pe frunze de toamnă și m-am rătăcit prin zăpezile sufletului meu. Nimic nu a mai fost la fel. Timpul a trecut... Am învățat să mă bucur de zăpada așternută. A m râs sau plâns pe pianul trist, că-mi fac sau nu-mi fac timp, să-i ating clapele. M -am „înțelepțit”, sau nu, încercând mereu să descopăr lucruri noi, să studiez, să cercetez. Viața nu e așa cum ne-o imaginăm, ci e... Haotică. Nebună. Veselă. Distrusă. Lacrimi. Fericire. Câte și mai câte! S ă așterni cuvinte e ușor, să le faci inteligibile, e mai greu.  Î mi imaginez uneori că suntem într-un dans nebun și ne învârtim până când nu mai avem suflu și nu încetăm, pentru că nu avem unde să ne odihnim, așa că soluția e să dansezi, sau s...