Treceți la conținutul principal

Realitatea...

V-ați întrebat vreodată dacă sunteți pregătiți să vedeți cu adevărat realitatea din viața voastră?
Eu mă întreb în ultima vreme tot mai mult. Am trecut de perioada aceea de negare,  dar nu în totalitate, îmi dau seama, dar...realitatea e atât de grea uneori în viața noastră încât refuzăm pur și simplu să o vedem.
Poate sperăm că într-un fel sau altul ea se va schimba și o să ne fie mai bine. Ne amăgim doar pentru că ea rămâne acolo. Trebuie să o înfruntăm, trebuie...așa cum zice personajul meu!

Ceea ce veți citi e...finalul pe care am refuzat de atâtea luni să îl scriu...
Poate pentru că am vrut altul. Am sperat. Dar se pare că el a rămas la fel...
Însă...a apărut ceva în ultimele zile! Dorința de a merge mai departe cu povestirea mea. Și asta e ceva care îmi dă iarăși....ARIPI DE VIS!!!!
Așa că...lectură plăcută!
Realitatea...

Ceasul sună!
Sună ciudat...parcă să-i trezească la realitate. O alarmă uitată, setată pe zile...doar că aici nu trebuia să sune!
Încearcă să mai doarmă. Nu reușește. Știe că dacă se trezește totul se termină...și stă cuminte. Își plimbă degetele ușor...să simtă că ...e adevărat.
Un mormăit o face să tresară, o rugăminte să-l lase să doarmă. Zâmbește. De ce îi este așa de drag?
Îl ia în brațe și îl strânge așa de tare ca atunci când știi, ești conștient că e pentru ultima dată...Un sentiment ciudat își spune ea...și alungă gândul din minte.
Și ațipește așa lipită de el...
[...]
Totul se desfășoară rapid.
Ea nu își revine, privește buimacă...e ceva ciudat, o simte, dar nu își dă seama ce e. Se uită, se încruntă, încearcă să vorbească, încearcă să râdă...dar e ceva...Dar ce?
Întrebările revin obsesiv în minte... Oare am greșit ceva? Dar ce?
Nu poate să-și răspundă. Dar caută, caută cu înfrigurarea unui om rănit deja de atâtea ori. Oare de ce? Am mai simțit acest sentiment, dar ce e?
De ce atâta grabă? De ce?
[...]
Deodată gândul, gândul acela uitat în mintea aceasta plină...gândul acela care-i dădea liniște...e acolo!
Dar e altfel, nu mai e vesel, nu mai e...el!
E...FRICA!
O! Doamneeee!
Ce tristă e...când își dă seama.
Frica, frica de nou, frica de sentimente, frica de oameni, frica de...tot. Doar ea...Acea blestemată de frică, de care ea tot încearcă să scape de atâta timp...s-a transmis mai departe...
[...]
A zâmbit trist. A coborât din mașină, nu s-a uitat înapoi, a mers înainte. Nu a vrut să-i știe motivele sau să audă justificările...
S-a îndreptat cu pași mărunți spre încăperea albă, de un alb imaculat...
S-a așezat pe pat și a stat așa pierdută în gânduri. Apoi s-a schimbat mecanic într-o tăcere de mormânt...
Ușa s-a deschis...
  - Ați ajuns? întreabă un glas vesel.
  - Da.
  - Cum a...
Cuvintele rămân suspendate în aer. Tinerica veselă privește spre ea cum stă întinsă în pat, cuminte, cu ochii mari și negri, cu părul lung întins pe perna imaculată, cu...lacrimile care-i brăzdează obrajii, care astăzi au culoarea soarelui de ieri.
Se pune încet lângă ea...
Îi ia mâna...i-o mângâie într-o încercare mută de a-i lua suferința și apoi încet, cu grijă să nu-i deranjeze gândurile îi pune perfuzia...
Pleacă pe vârfuri, nu înainte de a-i aranja pe frunte...șuvița aceea rebelă...
[...]
Câte o picătură, câte o lacrimă, câte o clipă...câte o picătură, câte o lacrimă, câte o clipă...
O lacrimă pentru fiecare moment...
Chip încremenit într-o durere amară...
[...]
Dar sufletul, sufletul râde! Râde așa cum râd  bebelușii aceia rotofei...de  îți vine să-i strângi în brațe.
Râde pentru soare, râde pentru lac, râde pentru dealuri, râde pentru norii de pe cerul de un albastru ireal, râde la stelele acelea jucăușe și minunate...
Îi râde lui...pentru picătura de fericire!
Și simte, simte în camera aceea imaculată, simte încă cum adie încetișor...vântul primăvăratec.
Înainte să adoarmă zâmbește...
E dorința ei! Dorința care l-a lăsat fără cuvinte, atunci... O dorință spusă în șoaptă, doar pentru el...
O dorință știută doar de ei...
O dorință...împlinită.





Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Dacă aș fi...

Mi-am prins flori în păr și privesc spre voi amuzată.Da, da...știu. O să mă întrebați ce găsesc de râs într-un timp al încercărilor. Spre surprinderea mea, mai sunt zile în care zâmbetul revine așa de nicăieri. Pur și simplu.
Am lipsit o perioadă destul de lungă, dar asta e pentru că încă nu reușesc să-mi partajez programul în așa fel încât să am timp de lucru- timp de scris - timp liber- timp de studiu. Și ele se îmbină așa de haotic, încât la final de săptămână îmi spun: „Of, iarăși ai uitat de blog!”
Un alt aspect important este faptul că înainte de pandemia...( aici sunt câteva cuvinte pe care voi nu trebuie să le auziți😃) a sta în fața ecranului și a scrie pe tastatură era o adevărată relaxare, o plăcere nevinovată, dacă vreți voi, iar acum, de când cu situația aceasta „minunată” deabea aștept să închid calculatorul și să nu mai văd ecranul.  Munca online din punctul meu de vedere este cea mai neinspirată muncă.  Adică, să ne înțelegem, pentru angajator este nemaipomenit, deoarece oa…

Reconectare la umanitate

Mi-am prins flori în păr și privesc spre voi cu zâmbet.Viața este cu bune și rele, important este să avem încredere în noi și să ne „ridicăm” de fiecare dată de jos și să o luăm de la început. Trăim cu trecutul în suflet, trebuie să ne împăcăm cu el într-un final, dar acesta nu trebuie să ne definească.  Noi suntem ceea ce suntem, nu ceea ce cred alții despre noi sau ce vor alții de la noi.
În ultimele luni viața noastră, a tuturor, s-a schimbat total.  Virusul acesta ne-a „furat” liniștea. Toți ne-am văzut obligați să luăm o pauză de la realitatea personală. Spre surprinderea mea majoritatea populației a acceptat foarte ușor toate măsurile.  Zic eu, că toți am dat dovadă de responsabilitate. Mă întreb tot mai mult dacă sacrificiul pe care l-am făcut toți este apreciat și a contat? Oare? Mi-aș dori să văd mai multă încredere și speranță, calm și responsabilitate, pentru că acestea se transmit. Întotdeauna, chiar întotdeauna ele pleacă de „sus” în „jos”. Eu sunt...„jos”, voi? Și nu simt calmul…

Scrisoare pentru prietenii mei...

Scrisoare pentru prietenul meu și pentru prietena mea

Copil uimit, cu ochii mari, cu privirea debusolată, cu durere și întristare în sufletul și inima mea...
Așa mă simt. Așa sunt.
Sunt proastă câteodată. Chiar de chiar. Îmi pare rău, tare rău. Sincer. Doar acum mi-am dat seama că v-ați simțit nedreptățiți. Aveți dreptate, chiar aveți.

Draga mea prietenă și dragul meu prieten,
Voi doi nu vă cunoașteți, nici măcar nu știți de existența celuilalt, eu sunt doar un punct comun.
In urmă cu două săptămâni v-am pus aceeași întrebare. Nu mi-ati răspuns, dar mi-ati promis că o să o faceți. Ați fost sinceri...doar că mie mi se pare că timpul se termină. Mi-am dorit atât de mult acel răspuns încât...am fost dezamăgită.
Nu de voi sunt dezamăgită, departe de mine gândul, nu!
Dezamăgită de mine, de dorința imensă de a știi că voi sunteți bine, sunteți fericiți, că viața voastră e una liniștită...Asta mi-am dorit să aud de la voi.
De ce? o să mă întrebați.
Păi pentru că indiferent ce credeți voi...s…