Realitatea...

V-ați întrebat vreodată dacă sunteți pregătiți să vedeți cu adevărat realitatea din viața voastră?
Eu mă întreb în ultima vreme tot mai mult. Am trecut de perioada aceea de negare,  dar nu în totalitate, îmi dau seama, dar...realitatea e atât de grea uneori în viața noastră încât refuzăm pur și simplu să o vedem.
Poate sperăm că într-un fel sau altul ea se va schimba și o să ne fie mai bine. Ne amăgim doar pentru că ea rămâne acolo. Trebuie să o înfruntăm, trebuie...așa cum zice personajul meu!

Ceea ce veți citi e...finalul pe care am refuzat de atâtea luni să îl scriu...
Poate pentru că am vrut altul. Am sperat. Dar se pare că el a rămas la fel...
Însă...a apărut ceva în ultimele zile! Dorința de a merge mai departe cu povestirea mea. Și asta e ceva care îmi dă iarăși....ARIPI DE VIS!!!!
Așa că...lectură plăcută!

Realitatea...

Ceasul sună!
Sună ciudat...parcă să-i trezească la realitate. O alarmă uitată, setată pe zile...doar că aici nu trebuia să sune!
Încearcă să mai doarmă. Nu reușește. Știe că dacă se trezește totul se termină...și stă cuminte. Își plimbă degetele ușor...să simtă că ...e adevărat.
Un mormăit o face să tresară, o rugăminte să-l lase să doarmă. Zâmbește. De ce îi este așa de drag?
Îl ia în brațe și îl strânge așa de tare ca atunci când știi, ești conștient că e pentru ultima dată...Un sentiment ciudat își spune ea...și alungă gândul din minte.
Și ațipește așa lipită de el...
[...]
Totul se desfășoară rapid.
Ea nu își revine, privește buimacă...e ceva ciudat, o simte, dar nu își dă seama ce e. Se uită, se încruntă, încearcă să vorbească, încearcă să râdă...dar e ceva...Dar ce?
Întrebările revin obsesiv în minte... Oare am greșit ceva? Dar ce?
Nu poate să-și răspundă. Dar caută, caută cu înfrigurarea unui om rănit deja de atâtea ori. Oare de ce? Am mai simțit acest sentiment, dar ce e?
De ce atâta grabă? De ce?
[...]
Deodată gândul, gândul acela uitat în mintea aceasta plină...gândul acela care-i dădea liniște...e acolo!
Dar e altfel, nu mai e vesel, nu mai e...el!
E...FRICA!
O! Doamneeee!
Ce tristă e...când își dă seama.
Frica, frica de nou, frica de sentimente, frica de oameni, frica de...tot. Doar ea...Acea blestemată de frică, de care ea tot încearcă să scape de atâta timp...s-a transmis mai departe...
[...]
A zâmbit trist. A coborât din mașină, nu s-a uitat înapoi, a mers înainte. Nu a vrut să-i știe motivele sau să audă justificările...
S-a îndreptat cu pași mărunți spre încăperea albă, de un alb imaculat...
S-a așezat pe pat și a stat așa pierdută în gânduri. Apoi s-a schimbat mecanic într-o tăcere de mormânt...
Ușa s-a deschis...
  - Ați ajuns? întreabă un glas vesel.
  - Da.
  - Cum a...
Cuvintele rămân suspendate în aer. Tinerica veselă privește spre ea cum stă întinsă în pat, cuminte, cu ochii mari și negri, cu părul lung întins pe perna imaculată, cu...lacrimile care-i brăzdează obrajii, care astăzi au culoarea soarelui de ieri.
Se pune încet lângă ea...
Îi ia mâna...i-o mângâie într-o încercare mută de a-i lua suferința și apoi încet, cu grijă să nu-i deranjeze gândurile îi pune perfuzia...
Pleacă pe vârfuri, nu înainte de a-i aranja pe frunte...șuvița aceea rebelă...
[...]
Câte o picătură, câte o lacrimă, câte o clipă...câte o picătură, câte o lacrimă, câte o clipă...
O lacrimă pentru fiecare moment...
Chip încremenit într-o durere amară...
[...]
Dar sufletul, sufletul râde! Râde așa cum râd  bebelușii aceia rotofei...de  îți vine să-i strângi în brațe.
Râde pentru soare, râde pentru lac, râde pentru dealuri, râde pentru norii de pe cerul de un albastru ireal, râde la stelele acelea jucăușe și minunate...
Îi râde lui...pentru picătura de fericire!
Și simte, simte în camera aceea imaculată, simte încă cum adie încetișor...vântul primăvăratec.
Înainte să adoarmă zâmbește...
E dorința ei! Dorința care l-a lăsat fără cuvinte, atunci... O dorință spusă în șoaptă, doar pentru el...
O dorință știută doar de ei...
O dorință...împlinită.