Treceți la conținutul principal

Stropul meu...de fericire!


În ultima săptămână nu am putut scrie. E complicat. Părerile sunt împărțite: unii îmi spun să scriu pentru că în felul acesta o să mă simt mai bine, alții îmi spun să nu scriu pentru că într-un fel sau altul retrăiesc...totul!
Oricum eu scriu numai atunci când...simt că îmi picură cuvintele din minte și din inima mea... Ele, cuvintele, sunt lacrimile mele așternute peste sufletul meu.

Mă tot gândesc de o vreme că trebuie să termin o poveste pe care am început să o scriu în ianuarie și la care nu am putut să-i fac un final! De fapt finalul era în mintea mea, dar era așa de trist încât nu am putut să îl aștern pe hârtie!
Cred că e timpul!

Dar înainte trebuie să citiți altceva. E continuarea povestirii "Vânt de primăvară". Povestea aceasta este...imaginație, este ceea ce cred eu că și-ar dori fiecare dintre noi să trăiască. Noi, aceștia atât de încercați de soartă!

                                                          Stropul meu...de fericire!

"S-a ridicat încet, încet din pat...a crezut că nu simt cum pleacă...oare unde merge? Nu mă mișc, nu deschid ochii dar...știu că e acolo și mă privește. Mi se oprește respirația...mă acoperă ca pe un copil...și mă sărută pe ochi! Noroc că e întuneric și nu-mi vede...zâmbetul de pe față!

O aud..cum merge încet prin camera luminată doar de luna de afară. Deschid ochii. La început nu văd nimic. Doar umbre, încerc să mă mișc cât mai ușor...să văd unde e...Și o văd. Cocoțată pe pervazul geamului, cu tâmpla lipită de sticlă, cu lumina lunii  care se joacă prin părul ei...Mă uit cum stă ghemuită și mă întreb dacă...eu...
-          - Iubitule!                                                                                                       

      Încremenesc, e prima dată când îmi spune așa, nici nu îndrăznesc să răspund, sufletul meu tresare atât de tare de bucurie...Într-un final răspund, în șoaptă, răgușit: ”Da...” Apoi mă întreb dintr-o dată, de unde știe că mă uit la ea, că sunt treaz? Cum poate...nici nu se uită spre mine...

           - Aș vrea ceva, spune ea, dar să nu te superi...Se întoarce spre mine și îmi zâmbește și mă ridic să o văd mai bine. Pătura care și-a strâns-o pe ea a căzut puțin, și ...Doamne, cît mă abțin să nu mă ridic!
      Aș putea, zice ea, să ieșim afară să văd stelele și luna? E atât de frumos!
      Da, îi răspund repede, e frig afară, dar dacă tu vrei...
      -   Da!Da!

Sare din geam, începe să cânte și caută hainele, se învârte pe întuneric, vine până la mine, mă sărută și-mi șoptește ”Haide,haide... ” 
[...]
Suntem afară pe bancă, am învelit-o bine...și stă întinsă pe spate cu capul pe mine...Ea se uită la stele, la lună, eu mă prefac că mă uit, dar privirea mea e pe chipul ei. O mângâi pe păr, fără să-mi dau seama și o aud cum îmi vorbește de stele, cum râde cum se bucură de fiecare lucru descoperit  pe cerul atât de frumos...Gândul meu e departe...nu pot să cuprind în sufletul meu fericirea și...

Uite! Strigă ea. Uite! Repede, pune-ți o dorință. E o stea căzătoare...
      Mă trezește din visarea mea, și îmi pun dorința în timp ce pe cer steluța luminoasă face un spectacol parcă special pentru noi. Ne privim, după câteva clipe, când totul s-a terminat...se ridică și se ghemuiește în brațele mele...
O strâng în brațe, o dezmierd, o sărut și îi șoptesc că trebuie să mergem înăuntru...

 - Da, îmi răspunde simplu, cu o condiție! Vreau să știu dorința ta!
 Mă uit la ea cu ochii mari, cum poate să facă ce vrea din mine, din viața mea, cum? Deschid gura să-i spun și mă oprește, îmi atinge buzele cu degetele și îmi șoptește...dorința ei...
-  Uite! strigă ea.

Îmi îndrept privirea spre livadă, vântul a început să adie și petalele zboară parcă ar fi fulgi de nea. Până și eu cred că e o noapte plină de magie, de frumusețe desprinsă din povești...Suspin, suspin din tot sufletul, nu vreau să se termine... 

Tresar, a sărit din brațele mele și se îndreaptă spre casă, oare de ce? Mi se stânge sufletul...dar se oprește în prag și se întoarce râzând și strigă:
  Iubitule, vino!  " 
Mi-am dorit să scriu o poveste frumoasă, o poveste în care să trăiască amândoi povestea de iubire, așa simplu, fără teama că ea se va termina. Să simtă amândoi că s-au desprins de răutatea care există în lume și că într-un fel și-au creat un mic loc al lor. Poate chiar acel loc numit de mine locul fără gânduri!
Astăzi, după aproape cinci luni de la scrierea primei povestiri, nu mai cred în asta. Îmi dau seama că într-un fel...găseam acolo în casa aceea ideea de familie! Și nu e așa. E...doar dragoste pe apucate!
Interesant chiar și pentru mine, că într-un fel sau altul totul se leagă, deși nu am avut această intenție!

Da...Viața merge înainte! este ceea ce aud în jurul meu, mereu...M-am săturat de expresie. Viața e viață, astăzi urâtă, mâine mai urâtă și tot așa...pentru cel care este bulversat total de divorț. Nu există frumos, nu există bine, nu există speranță, doar...mergi înainte! În fine!
           
      Povestea mea  mai are o parte și finalul acela pe care mi-e tot teamă să îl scriu... Nu știu de ce, dar pentru că toate lucrurile din viața mea s-au sfârșit prost, nu pot nici măcar în imaginația mea să văd o parte...bună! Dar să nu uităm:

                                    VIAȚA MERGE ÎNAINTE!


      










Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Dacă aș fi...

Mi-am prins flori în păr și privesc spre voi amuzată.Da, da...știu. O să mă întrebați ce găsesc de râs într-un timp al încercărilor. Spre surprinderea mea, mai sunt zile în care zâmbetul revine așa de nicăieri. Pur și simplu.
Am lipsit o perioadă destul de lungă, dar asta e pentru că încă nu reușesc să-mi partajez programul în așa fel încât să am timp de lucru- timp de scris - timp liber- timp de studiu. Și ele se îmbină așa de haotic, încât la final de săptămână îmi spun: „Of, iarăși ai uitat de blog!”
Un alt aspect important este faptul că înainte de pandemia...( aici sunt câteva cuvinte pe care voi nu trebuie să le auziți😃) a sta în fața ecranului și a scrie pe tastatură era o adevărată relaxare, o plăcere nevinovată, dacă vreți voi, iar acum, de când cu situația aceasta „minunată” deabea aștept să închid calculatorul și să nu mai văd ecranul.  Munca online din punctul meu de vedere este cea mai neinspirată muncă.  Adică, să ne înțelegem, pentru angajator este nemaipomenit, deoarece oa…

Reconectare la umanitate

Mi-am prins flori în păr și privesc spre voi cu zâmbet.Viața este cu bune și rele, important este să avem încredere în noi și să ne „ridicăm” de fiecare dată de jos și să o luăm de la început. Trăim cu trecutul în suflet, trebuie să ne împăcăm cu el într-un final, dar acesta nu trebuie să ne definească.  Noi suntem ceea ce suntem, nu ceea ce cred alții despre noi sau ce vor alții de la noi.
În ultimele luni viața noastră, a tuturor, s-a schimbat total.  Virusul acesta ne-a „furat” liniștea. Toți ne-am văzut obligați să luăm o pauză de la realitatea personală. Spre surprinderea mea majoritatea populației a acceptat foarte ușor toate măsurile.  Zic eu, că toți am dat dovadă de responsabilitate. Mă întreb tot mai mult dacă sacrificiul pe care l-am făcut toți este apreciat și a contat? Oare? Mi-aș dori să văd mai multă încredere și speranță, calm și responsabilitate, pentru că acestea se transmit. Întotdeauna, chiar întotdeauna ele pleacă de „sus” în „jos”. Eu sunt...„jos”, voi? Și nu simt calmul…

Scrisoare pentru prietenii mei...

Scrisoare pentru prietenul meu și pentru prietena mea

Copil uimit, cu ochii mari, cu privirea debusolată, cu durere și întristare în sufletul și inima mea...
Așa mă simt. Așa sunt.
Sunt proastă câteodată. Chiar de chiar. Îmi pare rău, tare rău. Sincer. Doar acum mi-am dat seama că v-ați simțit nedreptățiți. Aveți dreptate, chiar aveți.

Draga mea prietenă și dragul meu prieten,
Voi doi nu vă cunoașteți, nici măcar nu știți de existența celuilalt, eu sunt doar un punct comun.
In urmă cu două săptămâni v-am pus aceeași întrebare. Nu mi-ati răspuns, dar mi-ati promis că o să o faceți. Ați fost sinceri...doar că mie mi se pare că timpul se termină. Mi-am dorit atât de mult acel răspuns încât...am fost dezamăgită.
Nu de voi sunt dezamăgită, departe de mine gândul, nu!
Dezamăgită de mine, de dorința imensă de a știi că voi sunteți bine, sunteți fericiți, că viața voastră e una liniștită...Asta mi-am dorit să aud de la voi.
De ce? o să mă întrebați.
Păi pentru că indiferent ce credeți voi...s…