Astăzi am fost tare tristă...așa fără un motiv anume.
Dar Dumnezeu m-a binecuvântat cu prieteni tare buni...care mă ridică de la pământ de fiecare dată.
Așa că astăzi am ieșit la o plimbare, care s-a transformat într-o ieșire la o cafea (a început ploaia!) și o discuție filozofică despre viață.
Ce e corect în viața asta?
E întrebarea la care am încercat să dăm un răspuns...în stilul nostru caracteristic cu umor și voie bună!
Normal că răspunsul a fost: Nimic. În viața aceasta nu e nimic corect.
DAR...depinde din ce unghi privești. Pentru că orice lucru este văzut din părți diferite de către oameni diferiți. Fiecare vede problema în felul lui. Astfel încât ceea ce mie mi se pare incorect pentru partea opusă poate fi corect! Și tot așa.
Concluzia e că...viața e...nedreaptă. Că tu ești singurul care trebuie să îți accepți greșeliile și să mergi mai departe.
Teoria o știm, dar practica...ne omoară!
Te îmbrățișez cu mare drag prietena mea, pentru că reușești să îmi aduci zâmbetul pe chip și îți dedic partea aceasta!
Lectură plăcută!
Capitolul II Doctorul...de suflete
Au trecut câteva zile de când a redescoperit aparatul de fotografiat...e atât de fericită! Cum se trezește repede se pregătește și nu mă așteaptă pleacă în grădina cea frumoasă și face o mulțime de poze.
Sunt fericit. Foarte fericit. E foarte important să facă ce îi plăcea înainte...poate are o șansă...
Inima mea se strânge...pentru că s-ar putea să o pierd...
Cât de egoist sunt! mă cert eu singur, ea trebuie să știe cine este. Trebuie...i-am promis.
De câteva zile tot amân, dar știu că a venit momentul...Da. Astăzi. Acum.
Cu pași mari mă duc hotărât afară și o strig:
- Aya, vino!
Râde. E întinsă pe jos și face poze la ceva...Mă tot uit, dar nu îmi dau seama la ce...Dar ridică mâna și îmi face semn să mă întorc în casă că vine imediat. Of! Dacă nu vine o să-mi pierd curajul!
Încep să măsor camera cu pași mari și îmi repet: trebuie, trebuie, trebuie...
- Hei! Te-am prins! Și mă îmbrățișează așa deodată de îmi sare inima din loc. Nici măcar nu am auzit-o când a intrat. O strâng în brațe într-o încercare disperată...Râde și mă îndepărtează ușor și veselă vrea să îmi arate ce a reușit să fotografieze în dimineața asta...
O opresc destul de brusc și imediat îmi pare rău...
Fața ei e cumva încremenită, cum nu am văzut-o niciodată..Îmi dau seama că e...altă amintire uitată. Nu una frumoasă.
Îi prind fața cu palmele mele și-i sărut ochii negrii și adânci ca marea învolburată și îi șoptesc în taină: totul e bine, sunt aici. Ea, încet, încet revine la mine...îmi dau seama după privire. Uf!
- Haide! Astăzi am o surpriză. O să-mi arăți mai târziu fotografiile. Uite pune aparatul aici. Îi arăt eu o măsuță scundă...
Și acum să te văd frumoas-o, în fotoliul preferat!
Încerc să fiu cât mai calm, dar inima...inima îmi sare din piept! Cum va reacționa? Oare cum?
Dau drumul...
Pe ecran apare imaginea...
Nu mă uit la ecran, mă uit la ea cum stă ghemuită în fotoliul meu, atât de firavă, cum mâinile strânse... se uită atentă, nu clipește, nu zice nimic, ascultă, privește...își frământă mâinile într-o încercare mută de a se liniști, dar oare poate?
Prima înregistrare s-a terminat.
Închid.
Nu îmi dezlipesc ochii de la ea.
Tace.
Mâinile și le frământă.
Fac doi pași...să o iau în brațe, dar îngheț.
Ochii ei sunt plini de lacrimi...
Mă pun jos la picioarele ei și i le îmbrățișez...nu îndrăznesc mai mult.
Tace.
Simt că mâinile ei îmi ating părul, mă înfior. E o mângâiere mută.
Îmi ridic privirea și ea...îmi aranjează părul.
Într-un final...vorbește încet, șoptit:
- Femeia care vorbește...sunt eu?
- Da, îi răspund eu în șoaptă...
- Eu?
- Da.
- De ce?
- Pentru că...tu ai vrut să îți amintești!
- Eu?
- Da.
- Sunt multe?
- Da. Mi-ai povestit toate momentele tale fericite, dar și cele triste. Iar eu...ți-am promis că o să ți le arăt.
- Vrei să aduci aparatul?
Mă ridic neîndemânatic și în timp ce îi dau aparatul mintea mea caută cu înfrigurare să găsească un semn că ceea ce am făcut e bine.
Ea stă tăcută și urmărește cu atenție fiecare cadru surprins.
- Uite! Am găsit!
Mă uit mirat la ea...
Zâmbește așa de frumos. Radiază.
- Uite astăzi am găsit...păpădii!
În timp ce îmi arată fotografia spectaculoasă eu rămân mut de uimire...
O alintam așa...
Dar Dumnezeu m-a binecuvântat cu prieteni tare buni...care mă ridică de la pământ de fiecare dată.
Așa că astăzi am ieșit la o plimbare, care s-a transformat într-o ieșire la o cafea (a început ploaia!) și o discuție filozofică despre viață.
Ce e corect în viața asta?
E întrebarea la care am încercat să dăm un răspuns...în stilul nostru caracteristic cu umor și voie bună!
Normal că răspunsul a fost: Nimic. În viața aceasta nu e nimic corect.
DAR...depinde din ce unghi privești. Pentru că orice lucru este văzut din părți diferite de către oameni diferiți. Fiecare vede problema în felul lui. Astfel încât ceea ce mie mi se pare incorect pentru partea opusă poate fi corect! Și tot așa.
Concluzia e că...viața e...nedreaptă. Că tu ești singurul care trebuie să îți accepți greșeliile și să mergi mai departe.
Teoria o știm, dar practica...ne omoară!
Te îmbrățișez cu mare drag prietena mea, pentru că reușești să îmi aduci zâmbetul pe chip și îți dedic partea aceasta!
Lectură plăcută!
Capitolul II Doctorul...de suflete
6. Viața mea...pe sticlă
Au trecut câteva zile de când a redescoperit aparatul de fotografiat...e atât de fericită! Cum se trezește repede se pregătește și nu mă așteaptă pleacă în grădina cea frumoasă și face o mulțime de poze.
Sunt fericit. Foarte fericit. E foarte important să facă ce îi plăcea înainte...poate are o șansă...
Inima mea se strânge...pentru că s-ar putea să o pierd...
Cât de egoist sunt! mă cert eu singur, ea trebuie să știe cine este. Trebuie...i-am promis.
De câteva zile tot amân, dar știu că a venit momentul...Da. Astăzi. Acum.
Cu pași mari mă duc hotărât afară și o strig:
- Aya, vino!
Râde. E întinsă pe jos și face poze la ceva...Mă tot uit, dar nu îmi dau seama la ce...Dar ridică mâna și îmi face semn să mă întorc în casă că vine imediat. Of! Dacă nu vine o să-mi pierd curajul!
Încep să măsor camera cu pași mari și îmi repet: trebuie, trebuie, trebuie...
- Hei! Te-am prins! Și mă îmbrățișează așa deodată de îmi sare inima din loc. Nici măcar nu am auzit-o când a intrat. O strâng în brațe într-o încercare disperată...Râde și mă îndepărtează ușor și veselă vrea să îmi arate ce a reușit să fotografieze în dimineața asta...
O opresc destul de brusc și imediat îmi pare rău...
Fața ei e cumva încremenită, cum nu am văzut-o niciodată..Îmi dau seama că e...altă amintire uitată. Nu una frumoasă.
Îi prind fața cu palmele mele și-i sărut ochii negrii și adânci ca marea învolburată și îi șoptesc în taină: totul e bine, sunt aici. Ea, încet, încet revine la mine...îmi dau seama după privire. Uf!
- Haide! Astăzi am o surpriză. O să-mi arăți mai târziu fotografiile. Uite pune aparatul aici. Îi arăt eu o măsuță scundă...
Și acum să te văd frumoas-o, în fotoliul preferat!
Încerc să fiu cât mai calm, dar inima...inima îmi sare din piept! Cum va reacționa? Oare cum?
Dau drumul...
Pe ecran apare imaginea...
Nu mă uit la ecran, mă uit la ea cum stă ghemuită în fotoliul meu, atât de firavă, cum mâinile strânse... se uită atentă, nu clipește, nu zice nimic, ascultă, privește...își frământă mâinile într-o încercare mută de a se liniști, dar oare poate?
Prima înregistrare s-a terminat.
Închid.
Nu îmi dezlipesc ochii de la ea.
Tace.
Mâinile și le frământă.
Fac doi pași...să o iau în brațe, dar îngheț.
Ochii ei sunt plini de lacrimi...
Mă pun jos la picioarele ei și i le îmbrățișez...nu îndrăznesc mai mult.
Tace.
Simt că mâinile ei îmi ating părul, mă înfior. E o mângâiere mută.
Îmi ridic privirea și ea...îmi aranjează părul.
Într-un final...vorbește încet, șoptit:
- Femeia care vorbește...sunt eu?
- Da, îi răspund eu în șoaptă...
- Eu?
- Da.
- De ce?
- Pentru că...tu ai vrut să îți amintești!
- Eu?
- Da.
- Sunt multe?
- Da. Mi-ai povestit toate momentele tale fericite, dar și cele triste. Iar eu...ți-am promis că o să ți le arăt.
- Vrei să aduci aparatul?
Mă ridic neîndemânatic și în timp ce îi dau aparatul mintea mea caută cu înfrigurare să găsească un semn că ceea ce am făcut e bine.
Ea stă tăcută și urmărește cu atenție fiecare cadru surprins.
- Uite! Am găsit!
Mă uit mirat la ea...
Zâmbește așa de frumos. Radiază.
- Uite astăzi am găsit...păpădii!
În timp ce îmi arată fotografia spectaculoasă eu rămân mut de uimire...
O alintam așa...
Comentarii
Trimiteți un comentariu