Treceți la conținutul principal

Viața mea...pe sticlă

Astăzi am fost tare tristă...așa fără un motiv anume.
Dar Dumnezeu m-a binecuvântat cu prieteni tare buni...care mă ridică de la pământ de fiecare dată.
Așa că astăzi am ieșit la o plimbare, care s-a transformat într-o ieșire la o cafea (a început ploaia!) și o discuție filozofică despre viață.
Ce e corect în viața asta?
E întrebarea la care am încercat să dăm un răspuns...în stilul nostru caracteristic cu umor și voie bună!
Normal că răspunsul a fost: Nimic. În viața aceasta nu e nimic corect.
DAR...depinde din ce unghi privești. Pentru că orice lucru este văzut din părți diferite de către oameni diferiți. Fiecare vede problema în felul lui. Astfel încât ceea ce mie mi se pare incorect pentru partea opusă poate fi corect! Și tot așa.
Concluzia e că...viața e...nedreaptă. Că tu ești singurul care trebuie să îți accepți greșeliile și să mergi mai departe.
Teoria o știm, dar practica...ne omoară!
Te îmbrățișez cu mare drag prietena mea, pentru că reușești să îmi aduci zâmbetul pe chip și îți dedic partea aceasta!
Lectură plăcută!

Capitolul II Doctorul...de suflete


6. Viața mea...pe sticlă


Au trecut câteva zile de când a redescoperit aparatul de fotografiat...e atât de fericită! Cum se trezește repede se pregătește și nu mă așteaptă pleacă în grădina cea frumoasă și face o mulțime de poze.
Sunt fericit. Foarte fericit. E foarte important să facă ce îi plăcea înainte...poate are o șansă...
Inima mea se strânge...pentru că s-ar putea să o pierd...
Cât de egoist sunt! mă cert eu singur, ea trebuie să știe cine este. Trebuie...i-am promis.
De câteva zile tot amân, dar știu că a venit momentul...Da. Astăzi. Acum.
Cu pași mari mă duc hotărât afară și o strig:
  - Aya, vino!
Râde. E întinsă pe jos și face poze la ceva...Mă tot uit, dar nu îmi dau seama la ce...Dar ridică mâna și îmi face semn să mă întorc în casă că vine imediat. Of! Dacă nu vine o să-mi pierd curajul!
Încep să măsor camera cu pași mari și îmi repet: trebuie, trebuie, trebuie...
  - Hei! Te-am prins! Și mă îmbrățișează așa deodată de îmi sare inima din loc. Nici măcar nu am auzit-o când a intrat. O strâng în brațe într-o încercare disperată...Râde și mă îndepărtează ușor și veselă vrea să îmi arate ce a reușit să fotografieze în dimineața asta...
O opresc destul de brusc și imediat îmi pare rău...
Fața ei e cumva încremenită, cum nu am văzut-o niciodată..Îmi dau seama că e...altă amintire uitată. Nu una frumoasă.
Îi prind fața cu palmele mele și-i sărut ochii negrii și adânci ca marea învolburată și îi șoptesc în taină: totul e bine, sunt aici. Ea, încet, încet revine la mine...îmi dau seama după privire. Uf!
  - Haide! Astăzi am o surpriză. O să-mi arăți mai târziu fotografiile. Uite pune aparatul aici. Îi arăt eu o măsuță scundă...
Și acum să te văd frumoas-o, în fotoliul preferat!
Încerc să fiu cât mai calm, dar inima...inima îmi sare din piept! Cum va reacționa? Oare cum?
Dau drumul...
Pe ecran apare imaginea...
Nu mă uit la ecran, mă uit la ea cum stă ghemuită în fotoliul meu, atât de firavă, cum mâinile strânse... se uită atentă, nu clipește, nu zice nimic, ascultă, privește...își frământă mâinile într-o încercare mută de a se liniști, dar oare poate?
Prima înregistrare s-a terminat.
Închid.
Nu îmi dezlipesc ochii de la ea.
Tace.
Mâinile și le frământă.
Fac doi pași...să o iau în brațe, dar îngheț.
Ochii ei sunt plini de lacrimi...
Mă pun jos la picioarele ei și i le îmbrățișez...nu îndrăznesc mai mult.
Tace.
Simt că mâinile ei îmi ating părul, mă înfior. E o mângâiere mută.
Îmi ridic privirea și ea...îmi aranjează părul.
Într-un final...vorbește încet, șoptit:
  - Femeia care vorbește...sunt eu?
  - Da, îi răspund eu în șoaptă...
  - Eu?
  - Da.
  - De ce?
  - Pentru că...tu ai vrut să îți amintești!
  - Eu?
  - Da.
  - Sunt multe?
  - Da. Mi-ai povestit toate momentele tale fericite, dar și cele triste. Iar eu...ți-am promis că o să ți le arăt.
  - Vrei să aduci aparatul?
Mă ridic neîndemânatic și în timp ce îi dau aparatul mintea mea caută cu înfrigurare să găsească un semn că ceea ce am făcut e bine.
Ea stă tăcută și urmărește cu atenție fiecare cadru surprins.
  - Uite! Am găsit!
Mă uit mirat la ea...
Zâmbește așa de frumos. Radiază.
  - Uite astăzi am găsit...păpădii!
În timp ce îmi arată fotografia spectaculoasă eu rămân mut de uimire...
O alintam așa...

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Dacă aș fi...

Mi-am prins flori în păr și privesc spre voi amuzată.Da, da...știu. O să mă întrebați ce găsesc de râs într-un timp al încercărilor. Spre surprinderea mea, mai sunt zile în care zâmbetul revine așa de nicăieri. Pur și simplu.
Am lipsit o perioadă destul de lungă, dar asta e pentru că încă nu reușesc să-mi partajez programul în așa fel încât să am timp de lucru- timp de scris - timp liber- timp de studiu. Și ele se îmbină așa de haotic, încât la final de săptămână îmi spun: „Of, iarăși ai uitat de blog!”
Un alt aspect important este faptul că înainte de pandemia...( aici sunt câteva cuvinte pe care voi nu trebuie să le auziți😃) a sta în fața ecranului și a scrie pe tastatură era o adevărată relaxare, o plăcere nevinovată, dacă vreți voi, iar acum, de când cu situația aceasta „minunată” deabea aștept să închid calculatorul și să nu mai văd ecranul.  Munca online din punctul meu de vedere este cea mai neinspirată muncă.  Adică, să ne înțelegem, pentru angajator este nemaipomenit, deoarece oa…

Reconectare la umanitate

Mi-am prins flori în păr și privesc spre voi cu zâmbet.Viața este cu bune și rele, important este să avem încredere în noi și să ne „ridicăm” de fiecare dată de jos și să o luăm de la început. Trăim cu trecutul în suflet, trebuie să ne împăcăm cu el într-un final, dar acesta nu trebuie să ne definească.  Noi suntem ceea ce suntem, nu ceea ce cred alții despre noi sau ce vor alții de la noi.
În ultimele luni viața noastră, a tuturor, s-a schimbat total.  Virusul acesta ne-a „furat” liniștea. Toți ne-am văzut obligați să luăm o pauză de la realitatea personală. Spre surprinderea mea majoritatea populației a acceptat foarte ușor toate măsurile.  Zic eu, că toți am dat dovadă de responsabilitate. Mă întreb tot mai mult dacă sacrificiul pe care l-am făcut toți este apreciat și a contat? Oare? Mi-aș dori să văd mai multă încredere și speranță, calm și responsabilitate, pentru că acestea se transmit. Întotdeauna, chiar întotdeauna ele pleacă de „sus” în „jos”. Eu sunt...„jos”, voi? Și nu simt calmul…

Scrisoare pentru prietenii mei...

Scrisoare pentru prietenul meu și pentru prietena mea

Copil uimit, cu ochii mari, cu privirea debusolată, cu durere și întristare în sufletul și inima mea...
Așa mă simt. Așa sunt.
Sunt proastă câteodată. Chiar de chiar. Îmi pare rău, tare rău. Sincer. Doar acum mi-am dat seama că v-ați simțit nedreptățiți. Aveți dreptate, chiar aveți.

Draga mea prietenă și dragul meu prieten,
Voi doi nu vă cunoașteți, nici măcar nu știți de existența celuilalt, eu sunt doar un punct comun.
In urmă cu două săptămâni v-am pus aceeași întrebare. Nu mi-ati răspuns, dar mi-ati promis că o să o faceți. Ați fost sinceri...doar că mie mi se pare că timpul se termină. Mi-am dorit atât de mult acel răspuns încât...am fost dezamăgită.
Nu de voi sunt dezamăgită, departe de mine gândul, nu!
Dezamăgită de mine, de dorința imensă de a știi că voi sunteți bine, sunteți fericiți, că viața voastră e una liniștită...Asta mi-am dorit să aud de la voi.
De ce? o să mă întrebați.
Păi pentru că indiferent ce credeți voi...s…