Treceți la conținutul principal

Cântecul firului de iarbă

Ani de zile mi s-a spus că nu văd realitatea, că trăiesc într-o lume de vise, o lume ireală, o lume a imaginație. Atunci am fost supărată, dar acum nu mai sunt.
Nu. Nu am trăit într-o lume imaginară am trăit într-o lume reală, de o realitate dureroasă, doar că eu am continuat să cred, să sper, să visez la lumea aceea bună și frumoasă.
Astăzi nu mai sper...
Astăzi nu mai visez...
Astăzi nu mai cred...
Azi...însă sunt așa de liniștită. Pentru că pot zâmbi, pentru că pot plâge, pentru că pot râde, pentru că pot să-mi port tristețea și nimeni nu îmi spune să nu o fac!
Nu sunt fericită, nu...doar puțin mai liniștită.

De două zile încerc să învăț să cânt un cântec. Un cântec frumos, un cântec duios.
Și? o să mă întrebați voi. Ce mare lucru, cântă!
Nu înțelegeți...e lucru mare, e greu de cântat.
Păi nu ai voce? ridicați voi din sprâncene.
Ba da...am și darul acesta, dar...
Dar? spuneți voi nerăbdători.
Pot să cânt, nu asta e problema. Dar...e trăirea. Vocea mea trebuie să simtă, să trăiască, să atingă duioșia ca să sune bine. Aici e problema...
Duioșie? Ce-ți veni? Ce cântec ai mai ales? spuneți voi amuzați.
Cântecul firului de iarbă...șoptesc eu.
Cum? Fir de iarbă? întrebați voi nedumeriți.
Da...Sună așa:

"Firule, măi fir de iarbă
Pe tine cine te-ntreabă
De ți-e teamă, de te doare
Când ești călcat în picioare

De mi-i teamă de mă doare
Știe numai sfântul soare
Și mai știe și pământul
Ploaia, arșita și vântul"

Vedeți e un cântec vechi, un cântec care vorbește așa de frumos de firul de iarbă.
El, așa de mic este călcat în picioare de oricine. V-ați gândit vreodată că după un timp firul de iarbă se ridică? El nu stă culcat la pământ chiar dacă pare așa de fragil. Nu contează dacă îl doare, el știe că trebuie să se ridice!
De ce ne-ar interesa pe noi povestea asta? întrebați voi încruntați.
Pentru că povestea firului de iarbă ne inspiră, ne învață...
Ne învață?
Da. Ne învață: că nu contează cât de mic sau firav ești  contează să vrei. Să vezi în fața ta SCOPUL sau țelul și să ajungi la el. Să lupți pentru a atinge ceea ce îți dorești. Asta ne arată firul de iarbă!

"Dar pe tine om de treaba
Pe tine cine te-ntreabă
Când pe drum de piatră arsă
Inima lacrimi îți varsă

Nu mă-ntreabă c-așa-i omul
De-l bate vântul și dorul
Vântul bate că-i pe drum
Dorul bate că-i nebun."

Vedeți? vă întreb eu cu lacrimi în ochi. Vedeți?
Ce să vedem...șoptiți voi...spune...
Ce expresie frumoasă: inima lacrimi varsă.
Of! Of! Lacrimile inimii sunt cele mai grele, cele mai pline de jale. E dorul, dorul după ființa dragă, e dorul după părinți, e dorul de copii, e dorul de frați, e dorul de locurile dragi, e dorul de țară...
Cum? Cum aș putea eu să-mi modulez vocea ca să cânt ceva atât de frumos, dar atât de trist...
Cum? spun eu cu glas tremurat.
Fă din asta un SCOP! spuneți voi hotărâți.
Scop? ridic eu din sprâncene.
Da! Scop. Dacă reușești să cânți atunci vei reuși orice îți propui.
Dar...

TU. TU ești firul de iarbă, TU ești omul bun, TU ești bradul care simte prin rădăcinile lui cum plânge piatra, TU doar TU!

Și poți să te ridici asemeni firului și poți să lași lacrimi în inima ta, pentru că lacrimile...
Da? șoptesc eu...
Lacrimile îți spală sufletul și inima. Oricâtă durere e în suflet apa, apa...o șterge...

Bine...bine...o să încerc, șoptesc eu...
Încep să doinesc încetișor:
"Firule, măi fir de iarbă
 Pe tine..."

***
Un cântec vechi un cântec din bătrâni. De la bătrânii aceia înțelepți din satele noastre...
Astăzi nu mai căutăm, astăzi vrem totul dintr-o dată. Bătrânii ne-au învățat că noi, sufletele noastre trebuie să rezoneze cu mersul naturii...atunci ne regăsim, atunci ne găsim liniștea.
Căutați melodia, ascultați-o și cine știe poate, puteți să o cântați.
Eu...eu mă străduiesc, pentru că știu că dacă o să reușesc atunci voi...ridica frunte și...voi merge până la capăt!
Iar imaginea...așa cum v-am învățat, e făcută de mine!

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Dacă aș fi...

Mi-am prins flori în păr și privesc spre voi amuzată.Da, da...știu. O să mă întrebați ce găsesc de râs într-un timp al încercărilor. Spre surprinderea mea, mai sunt zile în care zâmbetul revine așa de nicăieri. Pur și simplu.
Am lipsit o perioadă destul de lungă, dar asta e pentru că încă nu reușesc să-mi partajez programul în așa fel încât să am timp de lucru- timp de scris - timp liber- timp de studiu. Și ele se îmbină așa de haotic, încât la final de săptămână îmi spun: „Of, iarăși ai uitat de blog!”
Un alt aspect important este faptul că înainte de pandemia...( aici sunt câteva cuvinte pe care voi nu trebuie să le auziți😃) a sta în fața ecranului și a scrie pe tastatură era o adevărată relaxare, o plăcere nevinovată, dacă vreți voi, iar acum, de când cu situația aceasta „minunată” deabea aștept să închid calculatorul și să nu mai văd ecranul.  Munca online din punctul meu de vedere este cea mai neinspirată muncă.  Adică, să ne înțelegem, pentru angajator este nemaipomenit, deoarece oa…

Reconectare la umanitate

Mi-am prins flori în păr și privesc spre voi cu zâmbet.Viața este cu bune și rele, important este să avem încredere în noi și să ne „ridicăm” de fiecare dată de jos și să o luăm de la început. Trăim cu trecutul în suflet, trebuie să ne împăcăm cu el într-un final, dar acesta nu trebuie să ne definească.  Noi suntem ceea ce suntem, nu ceea ce cred alții despre noi sau ce vor alții de la noi.
În ultimele luni viața noastră, a tuturor, s-a schimbat total.  Virusul acesta ne-a „furat” liniștea. Toți ne-am văzut obligați să luăm o pauză de la realitatea personală. Spre surprinderea mea majoritatea populației a acceptat foarte ușor toate măsurile.  Zic eu, că toți am dat dovadă de responsabilitate. Mă întreb tot mai mult dacă sacrificiul pe care l-am făcut toți este apreciat și a contat? Oare? Mi-aș dori să văd mai multă încredere și speranță, calm și responsabilitate, pentru că acestea se transmit. Întotdeauna, chiar întotdeauna ele pleacă de „sus” în „jos”. Eu sunt...„jos”, voi? Și nu simt calmul…

Scrisoare pentru prietenii mei...

Scrisoare pentru prietenul meu și pentru prietena mea

Copil uimit, cu ochii mari, cu privirea debusolată, cu durere și întristare în sufletul și inima mea...
Așa mă simt. Așa sunt.
Sunt proastă câteodată. Chiar de chiar. Îmi pare rău, tare rău. Sincer. Doar acum mi-am dat seama că v-ați simțit nedreptățiți. Aveți dreptate, chiar aveți.

Draga mea prietenă și dragul meu prieten,
Voi doi nu vă cunoașteți, nici măcar nu știți de existența celuilalt, eu sunt doar un punct comun.
In urmă cu două săptămâni v-am pus aceeași întrebare. Nu mi-ati răspuns, dar mi-ati promis că o să o faceți. Ați fost sinceri...doar că mie mi se pare că timpul se termină. Mi-am dorit atât de mult acel răspuns încât...am fost dezamăgită.
Nu de voi sunt dezamăgită, departe de mine gândul, nu!
Dezamăgită de mine, de dorința imensă de a știi că voi sunteți bine, sunteți fericiți, că viața voastră e una liniștită...Asta mi-am dorit să aud de la voi.
De ce? o să mă întrebați.
Păi pentru că indiferent ce credeți voi...s…