Cântecul firului de iarbă

Ani de zile mi s-a spus că nu văd realitatea, că trăiesc într-o lume de vise, o lume ireală, o lume a imaginație. Atunci am fost supărată, dar acum nu mai sunt.
Nu. Nu am trăit într-o lume imaginară am trăit într-o lume reală, de o realitate dureroasă, doar că eu am continuat să cred, să sper, să visez la lumea aceea bună și frumoasă.
Astăzi nu mai sper...
Astăzi nu mai visez...
Astăzi nu mai cred...
Azi...însă sunt așa de liniștită. Pentru că pot zâmbi, pentru că pot plâge, pentru că pot râde, pentru că pot să-mi port tristețea și nimeni nu îmi spune să nu o fac!
Nu sunt fericită, nu...doar puțin mai liniștită.

De două zile încerc să învăț să cânt un cântec. Un cântec frumos, un cântec duios.
Și? o să mă întrebați voi. Ce mare lucru, cântă!
Nu înțelegeți...e lucru mare, e greu de cântat.
Păi nu ai voce? ridicați voi din sprâncene.
Ba da...am și darul acesta, dar...
Dar? spuneți voi nerăbdători.
Pot să cânt, nu asta e problema. Dar...e trăirea. Vocea mea trebuie să simtă, să trăiască, să atingă duioșia ca să sune bine. Aici e problema...
Duioșie? Ce-ți veni? Ce cântec ai mai ales? spuneți voi amuzați.
Cântecul firului de iarbă...șoptesc eu.
Cum? Fir de iarbă? întrebați voi nedumeriți.
Da...Sună așa:

"Firule, măi fir de iarbă
Pe tine cine te-ntreabă
De ți-e teamă, de te doare
Când ești călcat în picioare

De mi-i teamă de mă doare
Știe numai sfântul soare
Și mai știe și pământul
Ploaia, arșita și vântul"

Vedeți e un cântec vechi, un cântec care vorbește așa de frumos de firul de iarbă.
El, așa de mic este călcat în picioare de oricine. V-ați gândit vreodată că după un timp firul de iarbă se ridică? El nu stă culcat la pământ chiar dacă pare așa de fragil. Nu contează dacă îl doare, el știe că trebuie să se ridice!
De ce ne-ar interesa pe noi povestea asta? întrebați voi încruntați.
Pentru că povestea firului de iarbă ne inspiră, ne învață...
Ne învață?
Da. Ne învață: că nu contează cât de mic sau firav ești  contează să vrei. Să vezi în fața ta SCOPUL sau țelul și să ajungi la el. Să lupți pentru a atinge ceea ce îți dorești. Asta ne arată firul de iarbă!

"Dar pe tine om de treaba
Pe tine cine te-ntreabă
Când pe drum de piatră arsă
Inima lacrimi îți varsă

Nu mă-ntreabă c-așa-i omul
De-l bate vântul și dorul
Vântul bate că-i pe drum
Dorul bate că-i nebun."

Vedeți? vă întreb eu cu lacrimi în ochi. Vedeți?
Ce să vedem...șoptiți voi...spune...
Ce expresie frumoasă: inima lacrimi varsă.
Of! Of! Lacrimile inimii sunt cele mai grele, cele mai pline de jale. E dorul, dorul după ființa dragă, e dorul după părinți, e dorul de copii, e dorul de frați, e dorul de locurile dragi, e dorul de țară...
Cum? Cum aș putea eu să-mi modulez vocea ca să cânt ceva atât de frumos, dar atât de trist...
Cum? spun eu cu glas tremurat.
Fă din asta un SCOP! spuneți voi hotărâți.
Scop? ridic eu din sprâncene.
Da! Scop. Dacă reușești să cânți atunci vei reuși orice îți propui.
Dar...

TU. TU ești firul de iarbă, TU ești omul bun, TU ești bradul care simte prin rădăcinile lui cum plânge piatra, TU doar TU!

Și poți să te ridici asemeni firului și poți să lași lacrimi în inima ta, pentru că lacrimile...
Da? șoptesc eu...
Lacrimile îți spală sufletul și inima. Oricâtă durere e în suflet apa, apa...o șterge...

Bine...bine...o să încerc, șoptesc eu...
Încep să doinesc încetișor:
"Firule, măi fir de iarbă
 Pe tine..."

***
Un cântec vechi un cântec din bătrâni. De la bătrânii aceia înțelepți din satele noastre...
Astăzi nu mai căutăm, astăzi vrem totul dintr-o dată. Bătrânii ne-au învățat că noi, sufletele noastre trebuie să rezoneze cu mersul naturii...atunci ne regăsim, atunci ne găsim liniștea.
Căutați melodia, ascultați-o și cine știe poate, puteți să o cântați.
Eu...eu mă străduiesc, pentru că știu că dacă o să reușesc atunci voi...ridica frunte și...voi merge până la capăt!
Iar imaginea...așa cum v-am învățat, e făcută de mine!