Am lipsit câteva zile...așa câteodată totul în jur o ia razna și oricât îți dorești să faci un lucru parcă nu-ți iasă. Sunt încă la cântecul meu, cel al firului de iarbă, pe care-l repet în fiecare zi, dar încă nu am trăirea! Ce să fac! Dar mă străduiesc.
I-am spus unei prietene că trebuie să-l asculte ca să înțeleagă ce am scris și...a ascultat. Mi-a dat dreptate. Cântecul se numește "Firule, măi fir de iarbă". Încercați!
V-am mai spus, sigur mă repet, dar nu pot să nu o fac. În jurul meu am oameni extraordinari, care mă susțin și care îmi dau încredere în mine. Scrisul e modul meu de a rezona cu ceea ce mă înconjoară, e modul meu de a simți, e trăirea mea proprie, dar și a personajelor... Scrisul e fericirea mea!
Primele mele scrieri pe care le-am dedicat soțului meu au fost poate, din punctul meu de vedere, cele mai frumoase...poate pentru că acolo am simțit fiorul...
Astăzi voi încerca ( am emoții, sincer!), voi încerca să scriu pentru o persoană specială...
De ce? poate o să întrebați voi.
Pentru că...e TIMPUl!
Pentru că...MERITĂ!
Pentru că...e...
O să vedeți și veți judeca singuri!
***
<< Tăcut, delicat sufletul meu se zbate asemeni aripilor unui fluture când un copil încearcă să-l prindă în palmele lui mici și plăpânde. Cât zbucium și câtă durere e acolo...în sufletul meu!
Ce voi face?
Cum voi reuși?
Cum o să pot avea grijă de copii?
Mâinile îmi tremură, gândul se cutremură și mintea, mintea mea nebună nu vrea să accepte...
Nu mai e...
Nu mai eeeeeeeeeeeeeeeee! strigă inima mea inundată de lacrimi arzând în durerea sufletului meu.
Îmi prind capul în palmele tremurânde și încerc să îmi revin, dar...nu, nu pot! E prea mult! Prea mult!
[...]
În jurul ei se strâng copii triști, o îmbrățișează și nimeni nu zice nimic...
Îi sărută fiecare ochii mari, căpriu, se uită la ea, cât de frumoasă e și o dezmiardă în tăcere cu degetele lor micuțe.
Îi mângâie părul negru și se prind de ea într-o îmbrățișare lungă, în dorința de a nu-i da drumul niciodată.
Ei...astăzi...au devenit...de nedespărțit. Se au unul pe altul...
Cea mică începe să plângă și toți încearcă să o...încurajeze! Dar cuvintele sună mecanic, încurajările se transformă încet într-un plâns general...
[...]
Tresare atât de tare când aude jalea uriașă din sufletele acelea mici, încât cei trei se opresc ca la comandă.
Liniște...
Nimic nu tulbură liniștea...nici chiar durerea mută a ochișorilor lor...
Ea se uită atentă la fiecare. Se gândește ce să zică. Nu are ce și neputința ei o face să plângă.
Nu mai eeeeeeeeeeeeeee! strigă sufletul ei, dar glasul nu se aude.
Deoadată e cuprinsă de un fior...
Ceva în gândul ei nu-i dă pace.
Se ridică dărâmând totul în jur și lăsându-i pe copii acolo, merge la oglindă.
Se privește în tăcere.
Un chip frumos, un chip tânăr, cu părul lung și negru prins într-un coc, cu privirea pătrunzătoare...
[...]
Se întoarce în cameră.
Îi privește în tăcere.
Nimeni nu zice nimic.
Se așează pe pat și le face semn să se așeze în jurul ei.
Îi mângâie delicat pe obraji, le sărută ochii, și începe să le vorbească.
Glas tremurat răspândind în jurul lui calm și bunătatea unui suflet deosebit.
Cuvintele răsună straniu, dar nici un copil nu o oprește.
[...]
Dragii mei,
Astăzi a fost greu pentru noi toți. De acum suntem...singuri, dar nu fiți triști pentru că ne avem unul pe altul. Iubirea noastră va înfrunta viața!
Imaginați-vă că sunteți un micuț fluture superb pe o stâncă mare și dură.
Așa e viața cu foarte multe greutăți, dură ca piatra muntelui.
Voi aveți puterea unui fluture ca să spargeți piatra...
Nu o să reușiți singuri, dar împreună...
Nu trebuie să spargem piatra! strigă cea mai mică.
De ce? întreabă cel mai mare.
Păi nu înțelegeți? E așa de evident! Noi dacă suntem fluturi vom da frumusețe pietrei. Simplu.Ne așezăm pe ea și o facem să fie frumoasă!
E așa de sinceră și convinsă de cuvintele ei încât toți pufnesc în râs. Cât de cristalin sună râsul acela în camera goală!
Da...zice încetișor. Viața e grea, dar câteodată nu e nevoie să o schimbi ci doar să o înfrumusețezi puțin. Ai dreptate copil frumos.
Astăzi eu...văd în jurul meu trei fluturi superbi, care zboară într-un vals atingând în treacăt piatra vieții mele dându-i o splendoare de vis.
[...]
În noaptea aceea au dormit toți...
Spune-ne o poveste! strigau cu glăsciorul lor.
"A fost odată ca niciodată trei copii și erau taaaaare cuminți..."
MAMAAAA!!! Nu astaaaa!!! >>
***
Cred că ați înțeles deja cui îi este dedicată această povestire.
Unei doamne cu inima de aur, care și-a dedicat viața ei, copiilor. A știut de fiecare dată să le dea speranță, să-i susțină, să-i mângâie, să-i sfătuiască, să-i certe, să-i pedepsească prin tăcerea ei ( cea mai cumplită pedeapsă să nu ne spună nici un cuvânt!!!), dar și să-i iubească cu tot sufletul și din tot cugetul ei.
O doamnă care nu a avut grijă doar de copiii ei ci și de toți oameniii din jurul ei.
A știut întotdeauna să înfrumusețeze viața tuturor.
Ea...Ea este pentru mine și frații mei raza noastră de soare.
E lumina aceea blândă care ne mângâie sufletul când suntem triști...
E...fluturele acela frumos care a reușit într-o viață de om, viață grea, a reușit să facă din noi trei pietre prețioase.
Ea..ne înfrumusețează viața.
Ea ne ține uniți în...IUBIREA pe care o emană în jurul ei.
Ea e eroina noastră...
Ea e MAMA!
Îți mulțumim MAMA, pentru tot ce ai făcut și faci pentru noi!
Fotografia este făcută de prietena mea. Multumesc!
I-am spus unei prietene că trebuie să-l asculte ca să înțeleagă ce am scris și...a ascultat. Mi-a dat dreptate. Cântecul se numește "Firule, măi fir de iarbă". Încercați!
V-am mai spus, sigur mă repet, dar nu pot să nu o fac. În jurul meu am oameni extraordinari, care mă susțin și care îmi dau încredere în mine. Scrisul e modul meu de a rezona cu ceea ce mă înconjoară, e modul meu de a simți, e trăirea mea proprie, dar și a personajelor... Scrisul e fericirea mea!
Primele mele scrieri pe care le-am dedicat soțului meu au fost poate, din punctul meu de vedere, cele mai frumoase...poate pentru că acolo am simțit fiorul...
Astăzi voi încerca ( am emoții, sincer!), voi încerca să scriu pentru o persoană specială...
De ce? poate o să întrebați voi.
Pentru că...e TIMPUl!
Pentru că...MERITĂ!
Pentru că...e...
O să vedeți și veți judeca singuri!
***
<< Tăcut, delicat sufletul meu se zbate asemeni aripilor unui fluture când un copil încearcă să-l prindă în palmele lui mici și plăpânde. Cât zbucium și câtă durere e acolo...în sufletul meu!
Ce voi face?
Cum voi reuși?
Cum o să pot avea grijă de copii?
Mâinile îmi tremură, gândul se cutremură și mintea, mintea mea nebună nu vrea să accepte...
Nu mai e...
Nu mai eeeeeeeeeeeeeeeee! strigă inima mea inundată de lacrimi arzând în durerea sufletului meu.
Îmi prind capul în palmele tremurânde și încerc să îmi revin, dar...nu, nu pot! E prea mult! Prea mult!
[...]
În jurul ei se strâng copii triști, o îmbrățișează și nimeni nu zice nimic...
Îi sărută fiecare ochii mari, căpriu, se uită la ea, cât de frumoasă e și o dezmiardă în tăcere cu degetele lor micuțe.
Îi mângâie părul negru și se prind de ea într-o îmbrățișare lungă, în dorința de a nu-i da drumul niciodată.
Ei...astăzi...au devenit...de nedespărțit. Se au unul pe altul...
Cea mică începe să plângă și toți încearcă să o...încurajeze! Dar cuvintele sună mecanic, încurajările se transformă încet într-un plâns general...
[...]
Tresare atât de tare când aude jalea uriașă din sufletele acelea mici, încât cei trei se opresc ca la comandă.
Liniște...
Nimic nu tulbură liniștea...nici chiar durerea mută a ochișorilor lor...
Ea se uită atentă la fiecare. Se gândește ce să zică. Nu are ce și neputința ei o face să plângă.
Nu mai eeeeeeeeeeeeeee! strigă sufletul ei, dar glasul nu se aude.
Deoadată e cuprinsă de un fior...
Ceva în gândul ei nu-i dă pace.
Se ridică dărâmând totul în jur și lăsându-i pe copii acolo, merge la oglindă.
Se privește în tăcere.
Un chip frumos, un chip tânăr, cu părul lung și negru prins într-un coc, cu privirea pătrunzătoare...
[...]
Se întoarce în cameră.
Îi privește în tăcere.
Nimeni nu zice nimic.
Se așează pe pat și le face semn să se așeze în jurul ei.
Îi mângâie delicat pe obraji, le sărută ochii, și începe să le vorbească.
Glas tremurat răspândind în jurul lui calm și bunătatea unui suflet deosebit.
Cuvintele răsună straniu, dar nici un copil nu o oprește.
[...]
Dragii mei,
Astăzi a fost greu pentru noi toți. De acum suntem...singuri, dar nu fiți triști pentru că ne avem unul pe altul. Iubirea noastră va înfrunta viața!
Imaginați-vă că sunteți un micuț fluture superb pe o stâncă mare și dură.
Așa e viața cu foarte multe greutăți, dură ca piatra muntelui.
Voi aveți puterea unui fluture ca să spargeți piatra...
Nu o să reușiți singuri, dar împreună...
Nu trebuie să spargem piatra! strigă cea mai mică.
De ce? întreabă cel mai mare.
Păi nu înțelegeți? E așa de evident! Noi dacă suntem fluturi vom da frumusețe pietrei. Simplu.Ne așezăm pe ea și o facem să fie frumoasă!
E așa de sinceră și convinsă de cuvintele ei încât toți pufnesc în râs. Cât de cristalin sună râsul acela în camera goală!
Da...zice încetișor. Viața e grea, dar câteodată nu e nevoie să o schimbi ci doar să o înfrumusețezi puțin. Ai dreptate copil frumos.
Astăzi eu...văd în jurul meu trei fluturi superbi, care zboară într-un vals atingând în treacăt piatra vieții mele dându-i o splendoare de vis.
[...]
În noaptea aceea au dormit toți...
Spune-ne o poveste! strigau cu glăsciorul lor.
"A fost odată ca niciodată trei copii și erau taaaaare cuminți..."
MAMAAAA!!! Nu astaaaa!!! >>
***
Cred că ați înțeles deja cui îi este dedicată această povestire.
Unei doamne cu inima de aur, care și-a dedicat viața ei, copiilor. A știut de fiecare dată să le dea speranță, să-i susțină, să-i mângâie, să-i sfătuiască, să-i certe, să-i pedepsească prin tăcerea ei ( cea mai cumplită pedeapsă să nu ne spună nici un cuvânt!!!), dar și să-i iubească cu tot sufletul și din tot cugetul ei.
O doamnă care nu a avut grijă doar de copiii ei ci și de toți oameniii din jurul ei.
A știut întotdeauna să înfrumusețeze viața tuturor.
Ea...Ea este pentru mine și frații mei raza noastră de soare.
E lumina aceea blândă care ne mângâie sufletul când suntem triști...
E...fluturele acela frumos care a reușit într-o viață de om, viață grea, a reușit să facă din noi trei pietre prețioase.
Ea..ne înfrumusețează viața.
Ea ne ține uniți în...IUBIREA pe care o emană în jurul ei.
Ea e eroina noastră...
Ea e MAMA!
Îți mulțumim MAMA, pentru tot ce ai făcut și faci pentru noi!
Fotografia este făcută de prietena mea. Multumesc!
Comentarii
Trimiteți un comentariu