Treceți la conținutul principal

Ciocolată cu mentă...


Capitolul III  Surprizele vieții

2. Ciocolată cu mentă...

Te-ai întrebat vreodată ce este fericirea?
Mă uit la toți cunoscuții mei și îi întreb. Se uită amuzați la mine și încearcă să îmi arate motivul pentru care trebuie să fiu fericită.
Eu le spun:
  - Nu vreau motivul, eu vreau să știu ce este fericirea! Voi...voi căutați doar să îmi arătați de ce trebuie să fiu fericită!
Interesant, nu?
Oamenii văd în tine un om fericit, din diverse motive. Dar oare e așa?
Ceea ce vedem, e adevărul?
Este realitatea?
  - Ce e fericirea? întreabă el.
  - Fericirea, fericirea e sentimentul acela care-ți inundă sufletul așa dintr-o dată, fără o pregătire, fără să vrei, pur și simplu!
E momentul acela de tandrețe, e ...privirea, e atingerea mâinii și a degetelor...
O să râzi, dar fericirea stă în lucruri mărunte.

Se uită la ea tăcut...
Ea stă turcește pe fotoliu lângă geam și gesticulează cu mâna stângă, în dreapta e perfuzia...
Vorbește întruna, se contrazice singură, poartă un dialog cu ea de multe ori, apoi se oprește și-i mai pune o întrebare.
El răspunde monosilabic, e atât de obosit! A avut o operație dificilă. Nu poate să se gândească acum la fericire. Auzi, fericire! Numai idei trăznite! Zâmbește fără să vrea...
Ea tace dintr-o dată.

  - Care este realitatea? mă întreabă.
  - Ce realitate? mă trezesc eu întrebând.
  - Aceasta, spune ea acuzator, arătând cu degetul spre mine. Aceasta. Habar nu ai ce am vorbit, te prefaci că mă asculți! Crezi că nu văd? spune ea strâmbându-se spre mine ca un copil.
  - Euuu? Nu. Sunt foarte atent, spun amuzat de situație.
  - Realitatea...realitatea e ceea ce știm cu certitudine, e faptul, e adevărul. Doar că uneori nu vrem să o vedem...sau ne prefacem că nu există. E un mod în care omul se protejează. Doar că...
  - Doar? întreabă ea grăbită.
  - Nu e bine, spun eu gânditor. E bine să accepți...chiar dacă e greu.
  - Da. Știu, spune ea aproape strigând fără să-și dea seama, dar...nu vreau! Nu vreau!
Mă uit uimit, nu înțeleg...are lacrimi în ochi și gesticulează amenințător cu ambele mâini. Perfuzia se mișcă dintr-o parte în alta.
Sar în picioare și grăbit o prind în ultimul moment și strig la ea:
  - Ai înebunit?
Încremenește.
Se uită la mine lung, pe față lacrimile se preling ușor, mâinile îi tremură într-un spasm necontrolat.
Îi prind mâinile în palmele mele încercând să o liniștesc.
  - Gata...A trecut, șoptesc eu...
Privește în gol. Nu mai tremură, nu mai plânge, nu mai vorbește...
Aș vrea să vorbească!
Îi mângâi mâinile involuntar.
Ea...mă privește iară.
  - Știi? Când m-a ținut de mână prima dată, într-o seară frumoasă, pe malul unui lac, am știut că el este...alesul. Acela a fost un moment de fericire.
Mă așez la picioarele ei, pe jos, și ne uităm în tăcere cum apune soarele. Globul porocaliu se face tot mai mic aruncând sclipiri roșiatice asupra mării. Valurile înspumate distrug încet castelele de nisip făcute de copii...Se lasă seara.
  - Când am privit chipul copiilor mei prima dată...am fost așa de fericită!
Cuvintele se pierd în liniștea care se lasă...
  - Fericirea e...fericirea e momentul în care ești mulțumit cu tine, ești încântat de ceva!
  - Fericirea e...
Îmi las capul pe picioarele ei, fără să vreau, doar că sunt așa obosit... Nu zice nimic. Mă mângâie părintește pe păr.
  - Știi ceva?
  - Ce să știu? răspund eu.
  - Eu azi am fost fericită câteva minute. Pot să-ți spun de ce?
  - Încearcă! răspund eu curios.
Începe să râdă ca un copil.
  - Nu o să ghicești niciodată! Niciodată!
Îmi ridic capul și mă întorc să o privesc. Fața ei radiază. Pe chipul ei se joacă ultimele raze de soare.
  - Uite! spune ea arătându-mi ceva pe masă.
  - Uite, ce este acolo!
Mă întind curios să văd. E o cutie...
  - Dă-mi! spune ea râzând.
Iau cutia și i-o întind amuzat. Ea, serioasă o desface ia un pachețel mic, negru și mi-l întinde.
  - Uite, pentru că ești prietenul meu o să împart cu tine fericirea mea!
Îl iau ceremonios.
  - Mulțumesc, prietena mea! spun eu pe un ton serios.
Îl desfac...
  - Deci? mă întreabă curioasă.
  - Simți? întreabă ea.
  - Da.
  - Îți place?
  - Da.
  - Ești fericit?
  - Da, șoptesc eu. Mai primesc? cer eu ca un copil.
Râde.
  - Da. Astăzi sunt darnică!
Și îmi întinde... cutia de ciocolată cu mentă, zâmbind fericită.







Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Cornul abundenței

M i-am prins flori în păr și privesc spre voi. Pur și simplu. Fără bucurie sau tristețe, fără să zâmbesc, așa pur și simplu. Evenimentele din ultimele zile m-au cam lăsat fără cuvinte. Aș glumi, dar nu-mi prea vine, aș plânge, dar nu-mi vin lacrimile. E așa...cum să zic apocaliptic. Am trăit să o vedem și pe asta! Mi-e teamă, însă, că e doar începutul. M ă întreb de câteva zile care este motivul reacției noastre exagerate din ultimele zile. Cred că ați observat că am folosit persoana I, plural. Marți am fost la cumpărături, normal. Doar nu credeți că sunt altfel. Doar că dacă am ajuns acolo am luat pufuleți, că de, mi-era dor, câteva alimente, nu prea multe. Cert e că dacă am plătit am constatat că în urmă cu două zile, la alte cumpărături obișnuite cheltuiam dublu. Vai de mine, ce mă fac eu cu pufuleții mei! A cum trecând la lucruri serioase m-am tot întrebat de ce reacția aceasta. Am ajuns la concluzia că e oarecum justificată. Ni s-a prezentat situația din China. Acum din ...

Tăcerea din sufletul tău/meu

Nimic nu te sperie mai mult decât tăcerea din sufletul tău. D eseori o durere imensă șterge din suflet tot. Este, cum să spun, asemeni unei furtuni care mătură tot în cale. Acel uragan de care tot vorbesc eu de doi ani. Un uragan care distruge totul, lăsând în urma lui numai prăpăd. Și tăcere. O tăcere adâncă. Care doare. Indefinită pentru cei din jurul tău, dar atât de plină de sensuri pentru tine. Nimeni și nimic nu va înțelege ce este în sufletul tău. Nimeni și nimic nu poate readuce părțile frumoase din trecut înapoi în viața ta. S-a șters. Delete. Degeaba cauți. Mintea ta refuză să mai readucă informațiile. Nimic nu te sperie mai mult decât tăcerea din sufletul tău. Î n timp, ea devine asemeni unui lac într-o zi frumoasă de vară. De o frumusețe ieșită din comun, dar...fără sens dacă ești singur. Când primești pe altcineva în sufletul tău... Știi. Știi că nu vine acolo pentru a umple golul acela, ci pentru a construi împreună un alt vis, o altă realitate a vieții t...

Timpul a ajuns la locul lui

     Î mi port degetele pe clapele pianului și mă gândesc cu emoție la clipele care trec peste mine, se cern. Am pierdut acel acasă și oricât l-am căutat nu l-am mai găsit. M-am destrămat în vântul primăverii, am călătorit pe nori, vărsând lacrimi amare ca ploaia de vară, am respirat pe frunze de toamnă și m-am rătăcit prin zăpezile sufletului meu. Nimic nu a mai fost la fel. Timpul a trecut... Am învățat să mă bucur de zăpada așternută. A m râs sau plâns pe pianul trist, că-mi fac sau nu-mi fac timp, să-i ating clapele. M -am „înțelepțit”, sau nu, încercând mereu să descopăr lucruri noi, să studiez, să cercetez. Viața nu e așa cum ne-o imaginăm, ci e... Haotică. Nebună. Veselă. Distrusă. Lacrimi. Fericire. Câte și mai câte! S ă așterni cuvinte e ușor, să le faci inteligibile, e mai greu.  Î mi imaginez uneori că suntem într-un dans nebun și ne învârtim până când nu mai avem suflu și nu încetăm, pentru că nu avem unde să ne odihnim, așa că soluția e să dansezi, sau s...