Ciocolată cu mentă...

Capitolul III  Surprizele vieții

2. Ciocolată cu mentă...

Te-ai întrebat vreodată ce este fericirea?
Mă uit la toți cunoscuții mei și îi întreb. Se uită amuzați la mine și încearcă să îmi arate motivul pentru care trebuie să fiu fericită.
Eu le spun:
  - Nu vreau motivul, eu vreau să știu ce este fericirea! Voi...voi căutați doar să îmi arătați de ce trebuie să fiu fericită!
Interesant, nu?
Oamenii văd în tine un om fericit, din diverse motive. Dar oare e așa?
Ceea ce vedem, e adevărul?
Este realitatea?
  - Ce e fericirea? întreabă el.
  - Fericirea, fericirea e sentimentul acela care-ți inundă sufletul așa dintr-o dată, fără o pregătire, fără să vrei, pur și simplu!
E momentul acela de tandrețe, e ...privirea, e atingerea mâinii și a degetelor...
O să râzi, dar fericirea stă în lucruri mărunte.

Se uită la ea tăcut...
Ea stă turcește pe fotoliu lângă geam și gesticulează cu mâna stângă, în dreapta e perfuzia...
Vorbește întruna, se contrazice singură, poartă un dialog cu ea de multe ori, apoi se oprește și-i mai pune o întrebare.
El răspunde monosilabic, e atât de obosit! A avut o operație dificilă. Nu poate să se gândească acum la fericire. Auzi, fericire! Numai idei trăznite! Zâmbește fără să vrea...
Ea tace dintr-o dată.

  - Care este realitatea? mă întreabă.
  - Ce realitate? mă trezesc eu întrebând.
  - Aceasta, spune ea acuzator, arătând cu degetul spre mine. Aceasta. Habar nu ai ce am vorbit, te prefaci că mă asculți! Crezi că nu văd? spune ea strâmbându-se spre mine ca un copil.
  - Euuu? Nu. Sunt foarte atent, spun amuzat de situație.
  - Realitatea...realitatea e ceea ce știm cu certitudine, e faptul, e adevărul. Doar că uneori nu vrem să o vedem...sau ne prefacem că nu există. E un mod în care omul se protejează. Doar că...
  - Doar? întreabă ea grăbită.
  - Nu e bine, spun eu gânditor. E bine să accepți...chiar dacă e greu.
  - Da. Știu, spune ea aproape strigând fără să-și dea seama, dar...nu vreau! Nu vreau!
Mă uit uimit, nu înțeleg...are lacrimi în ochi și gesticulează amenințător cu ambele mâini. Perfuzia se mișcă dintr-o parte în alta.
Sar în picioare și grăbit o prind în ultimul moment și strig la ea:
  - Ai înebunit?
Încremenește.
Se uită la mine lung, pe față lacrimile se preling ușor, mâinile îi tremură într-un spasm necontrolat.
Îi prind mâinile în palmele mele încercând să o liniștesc.
  - Gata...A trecut, șoptesc eu...
Privește în gol. Nu mai tremură, nu mai plânge, nu mai vorbește...
Aș vrea să vorbească!
Îi mângâi mâinile involuntar.
Ea...mă privește iară.
  - Știi? Când m-a ținut de mână prima dată, într-o seară frumoasă, pe malul unui lac, am știut că el este...alesul. Acela a fost un moment de fericire.
Mă așez la picioarele ei, pe jos, și ne uităm în tăcere cum apune soarele. Globul porocaliu se face tot mai mic aruncând sclipiri roșiatice asupra mării. Valurile înspumate distrug încet castelele de nisip făcute de copii...Se lasă seara.
  - Când am privit chipul copiilor mei prima dată...am fost așa de fericită!
Cuvintele se pierd în liniștea care se lasă...
  - Fericirea e...fericirea e momentul în care ești mulțumit cu tine, ești încântat de ceva!
  - Fericirea e...
Îmi las capul pe picioarele ei, fără să vreau, doar că sunt așa obosit... Nu zice nimic. Mă mângâie părintește pe păr.
  - Știi ceva?
  - Ce să știu? răspund eu.
  - Eu azi am fost fericită câteva minute. Pot să-ți spun de ce?
  - Încearcă! răspund eu curios.
Începe să râdă ca un copil.
  - Nu o să ghicești niciodată! Niciodată!
Îmi ridic capul și mă întorc să o privesc. Fața ei radiază. Pe chipul ei se joacă ultimele raze de soare.
  - Uite! spune ea arătându-mi ceva pe masă.
  - Uite, ce este acolo!
Mă întind curios să văd. E o cutie...
  - Dă-mi! spune ea râzând.
Iau cutia și i-o întind amuzat. Ea, serioasă o desface ia un pachețel mic, negru și mi-l întinde.
  - Uite, pentru că ești prietenul meu o să împart cu tine fericirea mea!
Îl iau ceremonios.
  - Mulțumesc, prietena mea! spun eu pe un ton serios.
Îl desfac...
  - Deci? mă întreabă curioasă.
  - Simți? întreabă ea.
  - Da.
  - Îți place?
  - Da.
  - Ești fericit?
  - Da, șoptesc eu. Mai primesc? cer eu ca un copil.
Râde.
  - Da. Astăzi sunt darnică!
Și îmi întinde... cutia de ciocolată cu mentă, zâmbind fericită.