"O trezește bătaia insistentă în ușă. Încearcă să deschidă ochii, nu-și dă seama unde e, a adormit aseară târziu în noapte lucrând din greu la cartea ei...
Bătăile continuă...
- Vin acum, strigă ea dându-și seama că e la casa de pe lac.
Se ridică de pe canapeaua inconfortabilă pe care adormise și așa cum era în pijama și cu ochii mijiți de somn se îndreaptă spre ușă.
- Da, spune ea între două reprize de căscat...da.
Descuie ușa și în fața ei e vecina cu cana cu lapte într-o mână și cu un coș plin de legume în celălalt.
- Păi nu v-ați trezit? întreabă ea curioasă, scormonind cu privirea dezastrul din casă.
- Nu...am lucrat până târziu, zise Aya somnoroasă. Haideți înăuntru!
Vecina privește foile răspândite peste tot în casă... Unele sunt corectate cu roșu, altele cu verde, pe unde te întorci e numai hârtie...Și cărți, multe cărți!
- Vă rog, spune Aya căscând, numai să nu deranjați nimic. Știu că pare un dezastru, dar eu știu fiecare parte din ceea ce e aici.
Vecina se uită cu sfială și admirație la femeia aceasta tânără, care a venit tocmai aici să scrie o carte, sau mai degrabă să o termine. Ce tristă e, se gândește ea. De ieri i-a văzut tristețea în priviri, dar nu înțelege și nu poate să o întrebe. Nu încă, dar...află ea!
Se îndreaptă grăbită spre aragaz și începe să trăbăluiască grăbită.
Aya rămâne dezorientată și se uită cum reușește femeia aceasta să intre în viața ei, fără să o cheme. Are ea așa darul acesta...oamenii se uită la ea și toți vor să o protejeze!
Dă din mâni doar așa pentru ea, că vecina nu o ia în seamă și se duce încet să se pregătească de o nouă zi la casa ei, dragă.
O întâmpină mirosul de cafea...Ce bine e! Ce răsfățată se simte!
Își ia ceașca cu mâinile tremurânde...
Vecina Aurica a observat tremurul acela, dar se face că nu vede și-i pune în față mâncare...
- Eu...spune Aya, eu nu mănânc.
- Nici nu mă gândesc, spune hotărâtă vecina. Trebuie. Obligatoriu.
Aya se holbează la ea. Nu-i vine să creadă că și aici cineva îi comandă.
Se încruntă și privește fața femeii cu atenție. Oare e posibil? Ce știe? Ce?
- Da, știu răspunde într-un final vecina. Aseară a sunat telefonul și era un doctor...el mi-a explicat că trebuie să am grijă...
Cuvintele rămân suspendate în aer...
Aya e străbătută de un fior rece, începe să tremure...Aici, aici e casa...nu vrea să știe de boală!
Privește cu atâta tristețe chipul acela plin de viață încât...
- Bine, spune resemnată. Bine...
Încet, încet începe să mănânce. Puțin atât cât poate, apoi tăcută își ia medicamentele.
Se uită pe geamul de la bucătărie, care are privire spre lac, un geam cu două draperii cu flori...Cât de frumos!
Afară lacul scânteiază de la soarele care-și revarsă cu dărnicie razele peste pădure, peste copacii de lângă lac, care freamătă în aerul umed.
Aya își pune o bluză pe ea peste pijama și iasă în curte. Se îndreaptă spre lac și se așează pe bancă. Privește cu ochii mari la frumusețea din jur.
Cerul e de un albastru ireal, norii se încolăcesc pe cer, soarele strălucește tot mai puternic...Dealurile sunt pline de verdeață, iar mai departe se văd florile care-și pleacă încetișor capul pentru a prinde într-o sărutare roua dimineții.
Cât de frumos! spune Aya cu glas tare.
Pisica a apărut de nicăieri și-i sare în brațe...vrea dezmierdată!
Aya cuprinsă de culorile verii mângâie pisica și privește spre livadă.
Deodată, sare în picioare. Pisica miaună supărată, dar nu o bagă în seamă. Merge drept în față și se oprește făcând ochii mari de uimire.
Privește, atinge, se învârte în jurul lui...
Se dă mai în spate, privește iarăși...
Se miră, își pune mâinile la gură...
Se minunează de ceea ce vede...
Apoi se așează sub el, așa turcește cum îi place ei. Își ascunde fața în palme și începe să...plângă în hohote. Așa un plâns eliberator. Și se jelește de parcă cineva a murit, și plânge și iară se tânguie așa cum n-a făcut-o niciodată după ce a plecat de acolo în primăvară.
Vecina vine în fugă și încearcă să o potolească, dar nu poate...
Femeia aceasta de la oraș care a venit încremenită în durerea ei, acum își plânge necazul...așa cum fac ei acolo în satul lor uitat de lume...Știe că trebuie să o lase să-și descarce sufletul și pleacă în casă.
Aya plânge ca un copil, plânge în hohote...
Locul acesta...
Câtă fericire...
Locul...
Câtă tristețe...
Florile de cireș care au zburat în jurul lor în noaptea aceea de vis...
Florile...
Câtă fericire...
Acum...
Fructele galbene-roșiatice împodobesc cireșul...
E atât de frumos!
Dar el...el, soțul ei, nu e acolo să vadă minunea...
Câtă tristețe!
Aya își plânge durerea privind la cireșul plin de fructe.
În fața ei, deodată...o cană de lapte!
Vecina zâmbind îi spune:
- Nu plânge, astăzi o să culegem împreună cireșele noastre de iunie!"
***
Câteodată aș vrea să mă contopesc cu personajul meu, dar nu pot...e doar un personaj.
Aș vrea să pot să plâng, dar nu mai am lacrimi.
Aș vrea să cred, dar nu pot.
Aș vrea să îmi găsesc iarăși scopul în viață, dar nu reușesc să-l deslușesc în problemele care mă înconjoară.
O să mă certați, știu. Nu o faceți, nu de data asta.
E greu, atât de greu și viața atât de nedreaptă!
Pozele, pozele sunt făcute de mine, normal!
Bătăile continuă...
- Vin acum, strigă ea dându-și seama că e la casa de pe lac.
Se ridică de pe canapeaua inconfortabilă pe care adormise și așa cum era în pijama și cu ochii mijiți de somn se îndreaptă spre ușă.
- Da, spune ea între două reprize de căscat...da.
Descuie ușa și în fața ei e vecina cu cana cu lapte într-o mână și cu un coș plin de legume în celălalt.
- Păi nu v-ați trezit? întreabă ea curioasă, scormonind cu privirea dezastrul din casă.
- Nu...am lucrat până târziu, zise Aya somnoroasă. Haideți înăuntru!
Vecina privește foile răspândite peste tot în casă... Unele sunt corectate cu roșu, altele cu verde, pe unde te întorci e numai hârtie...Și cărți, multe cărți!
- Vă rog, spune Aya căscând, numai să nu deranjați nimic. Știu că pare un dezastru, dar eu știu fiecare parte din ceea ce e aici.
Vecina se uită cu sfială și admirație la femeia aceasta tânără, care a venit tocmai aici să scrie o carte, sau mai degrabă să o termine. Ce tristă e, se gândește ea. De ieri i-a văzut tristețea în priviri, dar nu înțelege și nu poate să o întrebe. Nu încă, dar...află ea!
Se îndreaptă grăbită spre aragaz și începe să trăbăluiască grăbită.
Aya rămâne dezorientată și se uită cum reușește femeia aceasta să intre în viața ei, fără să o cheme. Are ea așa darul acesta...oamenii se uită la ea și toți vor să o protejeze!
Dă din mâni doar așa pentru ea, că vecina nu o ia în seamă și se duce încet să se pregătească de o nouă zi la casa ei, dragă.
O întâmpină mirosul de cafea...Ce bine e! Ce răsfățată se simte!
Își ia ceașca cu mâinile tremurânde...
Vecina Aurica a observat tremurul acela, dar se face că nu vede și-i pune în față mâncare...
- Eu...spune Aya, eu nu mănânc.
- Nici nu mă gândesc, spune hotărâtă vecina. Trebuie. Obligatoriu.
Aya se holbează la ea. Nu-i vine să creadă că și aici cineva îi comandă.
Se încruntă și privește fața femeii cu atenție. Oare e posibil? Ce știe? Ce?
- Da, știu răspunde într-un final vecina. Aseară a sunat telefonul și era un doctor...el mi-a explicat că trebuie să am grijă...
Cuvintele rămân suspendate în aer...
Aya e străbătută de un fior rece, începe să tremure...Aici, aici e casa...nu vrea să știe de boală!
Privește cu atâta tristețe chipul acela plin de viață încât...
- Bine, spune resemnată. Bine...
Încet, încet începe să mănânce. Puțin atât cât poate, apoi tăcută își ia medicamentele.
Se uită pe geamul de la bucătărie, care are privire spre lac, un geam cu două draperii cu flori...Cât de frumos!
Afară lacul scânteiază de la soarele care-și revarsă cu dărnicie razele peste pădure, peste copacii de lângă lac, care freamătă în aerul umed.
Aya își pune o bluză pe ea peste pijama și iasă în curte. Se îndreaptă spre lac și se așează pe bancă. Privește cu ochii mari la frumusețea din jur.
Cerul e de un albastru ireal, norii se încolăcesc pe cer, soarele strălucește tot mai puternic...Dealurile sunt pline de verdeață, iar mai departe se văd florile care-și pleacă încetișor capul pentru a prinde într-o sărutare roua dimineții.
Cât de frumos! spune Aya cu glas tare.
Pisica a apărut de nicăieri și-i sare în brațe...vrea dezmierdată!
Aya cuprinsă de culorile verii mângâie pisica și privește spre livadă.
Deodată, sare în picioare. Pisica miaună supărată, dar nu o bagă în seamă. Merge drept în față și se oprește făcând ochii mari de uimire.
Privește, atinge, se învârte în jurul lui...
Se dă mai în spate, privește iarăși...
Se miră, își pune mâinile la gură...
Se minunează de ceea ce vede...
Apoi se așează sub el, așa turcește cum îi place ei. Își ascunde fața în palme și începe să...plângă în hohote. Așa un plâns eliberator. Și se jelește de parcă cineva a murit, și plânge și iară se tânguie așa cum n-a făcut-o niciodată după ce a plecat de acolo în primăvară.
Vecina vine în fugă și încearcă să o potolească, dar nu poate...
Femeia aceasta de la oraș care a venit încremenită în durerea ei, acum își plânge necazul...așa cum fac ei acolo în satul lor uitat de lume...Știe că trebuie să o lase să-și descarce sufletul și pleacă în casă.
Aya plânge ca un copil, plânge în hohote...
Locul acesta...
Câtă fericire...
Locul...
Câtă tristețe...
Florile de cireș care au zburat în jurul lor în noaptea aceea de vis...
Florile...
Câtă fericire...
Acum...
Fructele galbene-roșiatice împodobesc cireșul...
E atât de frumos!
Dar el...el, soțul ei, nu e acolo să vadă minunea...
Câtă tristețe!
Aya își plânge durerea privind la cireșul plin de fructe.
În fața ei, deodată...o cană de lapte!
Vecina zâmbind îi spune:
- Nu plânge, astăzi o să culegem împreună cireșele noastre de iunie!"
***
Câteodată aș vrea să mă contopesc cu personajul meu, dar nu pot...e doar un personaj.
Aș vrea să pot să plâng, dar nu mai am lacrimi.
Aș vrea să cred, dar nu pot.
Aș vrea să îmi găsesc iarăși scopul în viață, dar nu reușesc să-l deslușesc în problemele care mă înconjoară.
O să mă certați, știu. Nu o faceți, nu de data asta.
E greu, atât de greu și viața atât de nedreaptă!
Pozele, pozele sunt făcute de mine, normal!
Comentarii
Trimiteți un comentariu