"Cât de trist...
Lacul...e tot acolo...
Pomii sunt împodobiți cu fructe, parcă e sărbătoare! Mâinile ei ating în treacăt fiecare frunză, fiecare fruct și gândul...gândul zboară departe la zilele acelea de primăvară...
Cât de trist...
O lacrimă străbate încet fața ei încremenită. O lacrimă...
E liniște...de data aceasta a venit singură. Nu știe că e aici. Nu ar avea de ce să știe...
El are viața lui...a ales să iubească altă femeie... Păcat. Toți spuneau că sunt suflete pereche!
Cât de trist...
Aya se așează tăcută pe bancă și privește lacul. Câinele stă tolănit la umbră și una dintre pisici s-a întins leneșă în brațele ei...O mângâie absentă și-i vorbește în șoaptă...
Și-a lăsat lucrurile jos în casa cu obloane verzi și a ieșit repede ca nu cumva amintirile să o copleșească...
Vecina simpatică i-a explicat rostul lucrurilor, dar...ea nu are de gând să...
O să se odihnească. Trebuie să ia o hotărâre. Ce va face mai departe e greu, foarte greu...
E viața ei! își spune ea hotărâtă. Pisica ridică capul uimită de glasul ei.
Of! Tu știi...
Cât de trist...
Vântul adie călduț aducând pe aripile lui glasuri vesele de copii. Se joacă pe uliță doar e vară! Zâmbește...cât de frumos!
Zarva aceasta îi dă o energie nouă nebănuită, nesperată. O să poată! Da! O să poată!
Casa...casa e locul ei de liniște sufletească și așa va rămâne, doar al ei! E bucurie, e tristețe, e fericire, e împlinire, e locul în care a devenit...ea, Aya!
Cât de frumos!
Se ridică hotărâtă. Intră în casa micuță, cu fotoliile verzi, cu masa mare din bucătăria deschisă...cu pervazul acela pe care stătuse atât de mult uitându-se la stele...
Nu, își spune singură. Nu voi dormi în pat.
Caută, caută cu înfrigurare o soluție...și găsește! Canapeaua aceasta e numai bună!
Cât de fericită e!
Își întinde lucrurile prin toată casa, fără să se atingă de pat...
Unealta ei de scris e pusă cu grijă pe masa de bucătărie, își face o cafea și...la lucru!
Zâmbește atât de fericită când degetele ei ating tastatura așa cum un pianist atinge clapele cu sfială, cu dorința nebună de a reuși să cânte cât mai bine pentru sufletul lui...Așa și ea, acum scrie, scrie pentru sufletul ei, pentru...
Câtă emoție...
O bătaie sfioasă în ușă o face să tresară. E atât de pătrunsă de ce scrie că nici nu a observat că se lasă seara...Timpul!
Vecina simpatică i-a adus lapte! Ce s-a distrat când a rugat-o să-i aducă seara și dimineața lapte. Vecina se uita uimită la femeia de la oraș care îi explica simplu că ea vrea lapte și nu îl vrea fiert! Cum se poate așa ceva? a întrebat ea.
Simplu, i-a răspuns Aya. Vreau să gust din amintirile copilăriei mele! Și dacă tot sunt aici...de ce nu!
Ce fericire pe chipul acela! A luat-o în brațe și i-a promis că are grijă de ea în cele șapte zile cât va sta acolo. Aya a râs ca un copil și a sărutat-o pe obrajii roșii.
Câtă duioșie...
Stă pe bancă cu cana de lapte în mână privind apa limpede a lacului.
A început concertul! Broscuțele sfioase se strâng pe mal și glasurile lor se întrepătrund cu glasurile copiilor veniți în vacanță care se joacă de-ascunselea!
Cât de frumos! gândește ea...cât de frumos...
Pe cer își fac apariția stelele una câte una. Luna apare deodată de după deal mare, imensă, cu o lumină tulburătoare. Sufletul ei tresare într-un spasm, oare...dacă ar...ce ar face?
Cât de trist...
Aya se ridică îngândurată și intră în casă lăsând în urma ei natura care își vede de cursul ei normal fără să țină cont de suferințele, momentele fericite, durerea, bucuria sau boala unui om.
E vară, își spune Aya. Vară.
Se întinde tăcută pe canapeaua verde și își șoptește:
Nu trebuie să știe că sunt aici... Nu trebuie...
Locul acesta e numai al meu...Numai al meu. Nu-l merită, nu-l merită!
Câtă tristețe..."
***
Astăzi am simțit o dorință acută să scriu despre personajele mele. Și cum Aya e preferata mea deocamdată am început cu ea.
Nu mă întrebați de timp și spațiu, încă nu știu. Știu doar că atunci când scriu cuvintele vin singure. Povestea se va lega într-un fel sau altul...vom vedea!
Și eu sunt curioasă ce o să fie!
Pentru cei care nu ați citit până acum există o poveste pe care am început-o...
Căutați-o în postările mele...o să vă placă!
Iar poza...normal e făcută de mine!
Lacul...e tot acolo...
Pomii sunt împodobiți cu fructe, parcă e sărbătoare! Mâinile ei ating în treacăt fiecare frunză, fiecare fruct și gândul...gândul zboară departe la zilele acelea de primăvară...
Cât de trist...
O lacrimă străbate încet fața ei încremenită. O lacrimă...
E liniște...de data aceasta a venit singură. Nu știe că e aici. Nu ar avea de ce să știe...
El are viața lui...a ales să iubească altă femeie... Păcat. Toți spuneau că sunt suflete pereche!
Cât de trist...
Aya se așează tăcută pe bancă și privește lacul. Câinele stă tolănit la umbră și una dintre pisici s-a întins leneșă în brațele ei...O mângâie absentă și-i vorbește în șoaptă...
Și-a lăsat lucrurile jos în casa cu obloane verzi și a ieșit repede ca nu cumva amintirile să o copleșească...
Vecina simpatică i-a explicat rostul lucrurilor, dar...ea nu are de gând să...
O să se odihnească. Trebuie să ia o hotărâre. Ce va face mai departe e greu, foarte greu...
E viața ei! își spune ea hotărâtă. Pisica ridică capul uimită de glasul ei.
Of! Tu știi...
Cât de trist...
Vântul adie călduț aducând pe aripile lui glasuri vesele de copii. Se joacă pe uliță doar e vară! Zâmbește...cât de frumos!
Zarva aceasta îi dă o energie nouă nebănuită, nesperată. O să poată! Da! O să poată!
Casa...casa e locul ei de liniște sufletească și așa va rămâne, doar al ei! E bucurie, e tristețe, e fericire, e împlinire, e locul în care a devenit...ea, Aya!
Cât de frumos!
Se ridică hotărâtă. Intră în casa micuță, cu fotoliile verzi, cu masa mare din bucătăria deschisă...cu pervazul acela pe care stătuse atât de mult uitându-se la stele...
Nu, își spune singură. Nu voi dormi în pat.
Caută, caută cu înfrigurare o soluție...și găsește! Canapeaua aceasta e numai bună!
Cât de fericită e!
Își întinde lucrurile prin toată casa, fără să se atingă de pat...
Unealta ei de scris e pusă cu grijă pe masa de bucătărie, își face o cafea și...la lucru!
Zâmbește atât de fericită când degetele ei ating tastatura așa cum un pianist atinge clapele cu sfială, cu dorința nebună de a reuși să cânte cât mai bine pentru sufletul lui...Așa și ea, acum scrie, scrie pentru sufletul ei, pentru...
Câtă emoție...
O bătaie sfioasă în ușă o face să tresară. E atât de pătrunsă de ce scrie că nici nu a observat că se lasă seara...Timpul!
Vecina simpatică i-a adus lapte! Ce s-a distrat când a rugat-o să-i aducă seara și dimineața lapte. Vecina se uita uimită la femeia de la oraș care îi explica simplu că ea vrea lapte și nu îl vrea fiert! Cum se poate așa ceva? a întrebat ea.
Simplu, i-a răspuns Aya. Vreau să gust din amintirile copilăriei mele! Și dacă tot sunt aici...de ce nu!
Ce fericire pe chipul acela! A luat-o în brațe și i-a promis că are grijă de ea în cele șapte zile cât va sta acolo. Aya a râs ca un copil și a sărutat-o pe obrajii roșii.
Câtă duioșie...
Stă pe bancă cu cana de lapte în mână privind apa limpede a lacului.
A început concertul! Broscuțele sfioase se strâng pe mal și glasurile lor se întrepătrund cu glasurile copiilor veniți în vacanță care se joacă de-ascunselea!
Cât de frumos! gândește ea...cât de frumos...
Pe cer își fac apariția stelele una câte una. Luna apare deodată de după deal mare, imensă, cu o lumină tulburătoare. Sufletul ei tresare într-un spasm, oare...dacă ar...ce ar face?
Cât de trist...
Aya se ridică îngândurată și intră în casă lăsând în urma ei natura care își vede de cursul ei normal fără să țină cont de suferințele, momentele fericite, durerea, bucuria sau boala unui om.
E vară, își spune Aya. Vară.
Se întinde tăcută pe canapeaua verde și își șoptește:
Nu trebuie să știe că sunt aici... Nu trebuie...
Locul acesta e numai al meu...Numai al meu. Nu-l merită, nu-l merită!
Câtă tristețe..."
***
Astăzi am simțit o dorință acută să scriu despre personajele mele. Și cum Aya e preferata mea deocamdată am început cu ea.
Nu mă întrebați de timp și spațiu, încă nu știu. Știu doar că atunci când scriu cuvintele vin singure. Povestea se va lega într-un fel sau altul...vom vedea!
Și eu sunt curioasă ce o să fie!
Pentru cei care nu ați citit până acum există o poveste pe care am început-o...
Căutați-o în postările mele...o să vă placă!
Iar poza...normal e făcută de mine!
Comentarii
Trimiteți un comentariu