Treceți la conținutul principal

Culorile verii...

"Cât de trist...
Lacul...e tot acolo...
Pomii sunt împodobiți cu fructe, parcă e sărbătoare! Mâinile ei ating în treacăt fiecare frunză, fiecare fruct și gândul...gândul zboară departe la zilele acelea de primăvară...
Cât de trist...
O lacrimă străbate încet fața ei încremenită. O lacrimă...
E liniște...de data aceasta a venit singură. Nu știe că e aici. Nu ar avea de ce să știe...
El are viața lui...a ales să iubească altă femeie... Păcat. Toți spuneau că sunt suflete pereche!
Cât de trist...

Aya se așează tăcută pe bancă și privește lacul. Câinele stă tolănit la umbră și una dintre pisici s-a întins leneșă în brațele ei...O mângâie absentă și-i vorbește în șoaptă...
Și-a lăsat lucrurile jos în casa cu obloane verzi și a ieșit repede ca nu cumva amintirile să o copleșească...
Vecina simpatică i-a explicat rostul lucrurilor, dar...ea nu are de gând să...
O să se odihnească. Trebuie să ia o hotărâre. Ce va face mai departe e greu, foarte greu...
E viața ei! își spune ea hotărâtă. Pisica ridică capul uimită de glasul ei.
Of! Tu știi...
Cât de trist...

Vântul adie călduț aducând pe aripile lui glasuri vesele de copii. Se joacă pe uliță doar e vară! Zâmbește...cât de frumos!
Zarva aceasta îi dă o energie nouă nebănuită, nesperată. O să poată! Da! O să poată!
Casa...casa e locul ei de liniște sufletească și așa va rămâne, doar al ei! E bucurie, e tristețe, e fericire, e împlinire, e locul în care a devenit...ea, Aya!
Cât de frumos!

Se ridică hotărâtă. Intră în casa micuță, cu fotoliile verzi, cu masa mare din bucătăria deschisă...cu pervazul acela pe care stătuse atât de mult uitându-se la stele...
Nu, își spune singură. Nu voi dormi în pat.
Caută, caută cu înfrigurare o soluție...și găsește! Canapeaua aceasta e numai bună!
Cât de fericită e!

Își întinde lucrurile prin toată casa, fără să se atingă de pat...
Unealta ei de scris e pusă cu grijă pe masa de bucătărie, își face o cafea și...la lucru!
Zâmbește atât de fericită când degetele ei ating tastatura așa cum un pianist atinge clapele cu sfială, cu dorința nebună de a reuși să cânte cât mai bine pentru sufletul lui...Așa și ea, acum scrie, scrie pentru sufletul ei, pentru...
Câtă emoție...

O bătaie sfioasă în ușă o face să tresară. E atât de pătrunsă de ce scrie că nici nu a observat că se lasă seara...Timpul!
Vecina simpatică i-a adus lapte! Ce s-a distrat când a rugat-o să-i aducă seara și dimineața lapte. Vecina se uita uimită la femeia de la oraș care îi explica simplu că ea vrea lapte și nu îl vrea fiert! Cum se poate așa ceva? a întrebat ea.
Simplu, i-a răspuns Aya. Vreau să gust din amintirile copilăriei mele! Și dacă tot sunt aici...de ce nu!
Ce fericire pe chipul acela! A luat-o în brațe și i-a promis că are grijă de ea în cele șapte zile cât va sta acolo. Aya a râs ca un copil și a sărutat-o pe obrajii roșii.
Câtă duioșie...

Stă pe bancă cu cana de lapte în mână privind apa limpede a lacului.
A început concertul! Broscuțele sfioase se strâng pe mal și glasurile lor se întrepătrund cu glasurile copiilor veniți în vacanță care se joacă de-ascunselea!
Cât de frumos! gândește ea...cât de frumos...
Pe cer își fac apariția stelele una câte una. Luna apare deodată de după deal mare, imensă, cu o lumină tulburătoare. Sufletul ei tresare într-un spasm, oare...dacă ar...ce ar face?
Cât de trist...


Aya se ridică îngândurată și intră în casă lăsând în urma ei natura care își vede de cursul ei normal fără să țină cont de suferințele, momentele fericite, durerea, bucuria sau boala unui om.
E vară, își spune Aya. Vară.
Se întinde tăcută pe canapeaua verde și își șoptește:
Nu trebuie să știe că sunt aici... Nu trebuie...
Locul acesta e numai al meu...Numai al meu. Nu-l merită, nu-l merită!
Câtă tristețe..."

***
Astăzi am simțit o dorință acută să scriu despre personajele mele. Și cum Aya e preferata mea deocamdată am început cu ea.
Nu mă întrebați de timp și spațiu, încă nu știu. Știu doar că atunci când scriu cuvintele vin singure. Povestea se va lega într-un fel sau altul...vom vedea!
Și eu sunt curioasă ce o să fie!
Pentru cei care nu ați citit până acum există o poveste pe care am început-o...
Căutați-o în postările mele...o să vă placă!
Iar poza...normal e făcută de mine!






Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Tăcerea din sufletul tău/meu

Nimic nu te sperie mai mult decât tăcerea din sufletul tău. D eseori o durere imensă șterge din suflet tot. Este, cum să spun, asemeni unei furtuni care mătură tot în cale. Acel uragan de care tot vorbesc eu de doi ani. Un uragan care distruge totul, lăsând în urma lui numai prăpăd. Și tăcere. O tăcere adâncă. Care doare. Indefinită pentru cei din jurul tău, dar atât de plină de sensuri pentru tine. Nimeni și nimic nu va înțelege ce este în sufletul tău. Nimeni și nimic nu poate readuce părțile frumoase din trecut înapoi în viața ta. S-a șters. Delete. Degeaba cauți. Mintea ta refuză să mai readucă informațiile. Nimic nu te sperie mai mult decât tăcerea din sufletul tău. Î n timp, ea devine asemeni unui lac într-o zi frumoasă de vară. De o frumusețe ieșită din comun, dar...fără sens dacă ești singur. Când primești pe altcineva în sufletul tău... Știi. Știi că nu vine acolo pentru a umple golul acela, ci pentru a construi împreună un alt vis, o altă realitate a vieții t

Povestea unei cești de cafea

Mi-am prins flori în păr și privesc spre voi amuzată. Prietena mea îmi spunea zilele trecute că orice problemă are o rezolvare. Și sunt convinsă de asta. Doar că timpul...până la rezolvare  e greu. Revenind asupra ultimului articol... Fiecare loc are amprenta celor care stau acolo. E foarte greu să ștergi o "amprentă" Știu acest lucru pentru că eu am încercat ani de zile să fac asta.🙂 Intr-un final, am crezut că am reușit,  dar nu a fost să fie. Am plecat și am luat-o de la capăt.  Uite-așa! Despre acest lucru am citit un articol ieri, foarte interesant scris de un biolog renumit. Dacă retin bine, titlul era ceva de genul: Nu ești cine crezi că ești. Simpatică teorie. Demonstrată de altfel. Te pune cu totul pe gânduri. Dar despre ea...într-o altă seară. În seara aceasta : Povestea unei cești de cafea. O poveste spusă de marele părinte Arsenie Boca. Noi, cei din România,  știm cine este. Pentru cei din afara țării care citiți: părintele Arsenie este un mare sfânt

Lumea văzută prin ochii mei

Mi-am pus ochelarii pe nas și am deschis ochii să văd mai bine! Poate, mi-am zis în gând, poate o să văd frumusețea din lumea aceasta. Și am deschis ochii cât de mult am putut. Am privit cu atenție în jurul meu... Viața, viața e o înșiruire de evenimente frumoase, triste, amuzante, dramatice. Evenimente care te marchează, care te schimbă, care te maturizează... Lumea pe care o văd eu nu este perfectă! Lumea pe care o văd eu este complicată! Aș vrea să pot schimba ceva. Aș vrea să pot mângâia cu degetele mele fiecare moment din viața mea și să îl fac mai frumos, mai bun sau mai spectaculos. Dar nu se poate! Nici unul dintre noi nu-și poate schimba destinul. Putem însă să facem lucruri mărunte, care să ne facă să ne simțim fericiți. Îmi aduc aminte de un film, cred că November se numea,  în care personajul principal încerca să trăiască la maxim fiecare clipă pentru că știa că mai are foarte puțin de trăit. De multe ori m-am gândit cum ar fi să știi că zilele tale sunt numărat