"Aya, se întoarce acasă unde nu o așteaptă nimeni. Își găsește casa așa cum o lăsase cu câteva luni în urmă. Cei doi copii urmau să vină în câteva zile... Sunt pe punctul de a-și întemeia fiecare o familie. Se gândește cu drag la ei: sunt lumina ochiilor ei, sunt bucuria împlinirii unei vieți zbuciumate.
Ea are câteva zile să se pregătească sufletește pentru vizita lui Rareș și a fetei ei, Lena. Ceea ce le va zice nu e un lucru tocmai plăcut.
[...]
S-a hotărât așa dintr-o dată că va merge la casa de la lac. I-a sunat pe copii și le-a zis că-i așteaptă acolo peste o săptămână. Erau mirați, nu înțelegeau de ce mama lor mai vrea să meargă acolo...
Dar ea le-a zis calmă, foarte calmă că așa simte...că așa vrea și i-a rugat insistent să nu îl anunțe pe tatăl lor de decizia ei. Casa de la lac, e numai a ei!
Au ascultat-o pentru că o iubesc și pentru că-i sunt alături în perioada aceasta așa de grea a vieții ei.
[...]
După culegerea cireșelor de iunie Aya s-a împrietenit cu tanti Aurica. Povesteau mereu și chiar i-a dat să citească o parte din cele scrise. Ea, femeia din sătucul acela uitat de lume, a devenit prima cititoare a cărții ei. Vorbeau în fiecare seară despre carte...și cumva, cumva sufletele lor rezonau...
Doar că Aya nu a avut puterea de a-i spune...că l-a cunoscut pe...vecinul...Of! Ce trist!
O asculta cum îi povestește ... și ce greu îi este fără el și nu putea decât să-i ia mâna și să i-o mângâie, vrând să-i ia durerea din suflet...Știa că nu poate, dar era conștientă că este important să simtă celălalt că-i ești aproape.
[...]
Astăzi s-a trezit de la ora cinci!
S-a îmbrăcat bine căci știa că dimineață e răcoare, a făcut o cafea neagră cu puțin lapte și a ieșit afară.
Ceața înconjura fiecare casă din sătucul de poveste...Venea valuri, valuri peste lacul tăcut.
A ocolit lacul prin partea dreaptă, cu atenție căci ceața era destul de densă și a deshis portița din spate, cea care ducea direct spre dealurile ei dragi.
Cu pași mărunți, cu cana de cafea în mână, cana aceea minunată ca un termos primită în dar de la Anca, și cu aparatul de fotografiat se îndrepta tăcută în liniștea desăvârșită a dimineții de iunie. Trecând de livadă, începe să urce pe deal prin iarba cosită ieri, prin crângul de pruni pe care-i văzuse în primăvară înfloriți, tot mai sus, tot mai sus...
Aici, ceața s-a risipit...ea e numai peste sat.
Se oprește și se așează în iarba presărată de rouă, între margaretele delicate și florile multicolore care dau farmec acestui loc de vis.
Își pune tăcută cana jos și ia aparatul... Cadru cu cadru fotografiile se imprimă în inima ei, în sufletul ei și pe...Cât de frumos!
Soarele răsare, mândru din spatele ei. Îl aștepta. Era pregătită.
Acum e momentul!
Roua din jur se transformă în mici curcubee, iar deasupra satului învelit în ceață e...CURCUBEUL!
Superb! Razele colorate se joacă în aer deasupra casei de la lac, parcă sunt mici artificii.
Surprinde fiecare imagine, așa simplu...și râde, râde singură cu lacrimi în ochi, de frumusețea acelui răsărit de soare!
A mai văzut așa ceva demult, demult în copilăria ei, în satul bunicilor, când la aceeași oră era cocoțată în carul plin de fân, undeva la înălțime... Ce lume minunată și cât de fericită a fost atunci!
[...]
Se întoarce la casa de la lac cu brațele pline de flori.
Le așează prin toată camera de zi în care scrie, printre hârtii și cărți împrăștiate...
Se împiedică de o cutie...uitată! Of!
O deschide cu mâini tremurânde și scoate încet un caiet îngălbenit de vreme...E al fetiței ei.
Caietul cu povești! Ce amintiri frumoase! Timp minunat în care scriau împreună!
Zâmbește...știe care e prima poveste...CURCUBEUL...
Citește cu emoție:
<< Mama îmi spunea povești despre curcubee. Eu, credeam că la capătul fiecăruia e un spiriduș ghiduș și...o oală cu bani!
Într-o zi...am văzut un curcubeu pe cer. Am urcat, tot am urcat ca să-i dau cumva de capăt. Dar degeaba, parcă nu avea sfârșit. Când era să renunț o voce șoptită mi-a spus: Vino, vino cu mine în Lumea curcubeului! M-am speriat, dar vocea mă chema insistentă. Și...în fața mea a apărut un spiriduș ghiduș! Ce fericire, ce bucurie!
M-a luat de mână și împreună pas cu pas am urcat pe culorile curcubeului într-o lume de vis și frumusețe. Când am ajuns în fața unei uși spiridușul meu a făcut o vrajă și ea s-a deschis.
A apărut...o lume de basm, cu mici zâne, cu spiriduși , cu animale fantastice! Cu emoție și puțină teamă am călcat pe tărâmul magic.
M-am jucat minute în șir până când deodată s-a auzit o bubuitură. Toți au încremenit. Era Zâna nopții. Erau speriați, iar eu, eu nu înțelegeam de ce.
Spiridușul ghiduș a venit și m-a luat de mână și mi-a șoptit: E timpul, e timpul să mergi acasă!
Bine, am răspuns simplu, dar de ce sunteți speriați? am întrebat curioasă. El mi-a șoptit cu teamă: Stelele...stelele ne fac rău... M-am uitat la el mirată, l-am luat de mână și i-am spus:
- Stelele sunt...frumoase, sunt minunate! Mama mea m-a învățat că într-o noapte de catifea în care luna, crăiasa e înconjurată de steluțe perluțe, ele se joacă ca niște copii, sau ca voi spiridușii, se ating cu lumina lor, se împing și...se iubesc! Nu trebuie să-ți fie teamă! Ele sunt doar...steluțe, perluțe!
Spiridușul meu m-a îmbrățișat și mi-a strecurat în mână ceva șoptind.
- Când vei avea copii tăi, să le spui Povestea Curcubeului!
Când m-am trezit...în mână aveam un bănuț micuț, frumos, numai al meu...
Am îmbrățișat-o pe mama, i-am sărutat fruntea și i-am șoptit: Există Lumea Curcubeului!>>
Lacrimile i se preling pe față în două izvoare, nu de tristețe de data aceasta ci de bucuria unei amintiri frumoase...o amintire cu draga ei, dragă..."
***
Astăzi e o zi mai specială. Am simțit că trebuie să merg mai departe în povestea mea și am făcut-o.
Îi mulțumesc fetiței mele pentru povestea minunată pe care a scris-o și pe care am îmbunătățit-o eu doar puțin. Mie mi-a plăcut atât de mult când am citit-o, încât am rugat-o să mă lase să v-o împărtășesc.
Cred ( Încă!!!! Credeți-mă că prietenii mei se minunează cum mai pot crede!), cred că fiecare din noi poate să-și trăiască viața într-o lume frumoasă. Frumoasă pentru ei!
Ceea ce e frumos la mine poate nu e la alt om...știți voi raționamentul!!!
Și încă ceva, încep să mă gândesc tot mai mult ca în cadrul ONG-ului pe care-l conduc, alături de oameni minunați să încep să...lupt pentru femei, pentru mame! Poate...e timpul!
Pas cu pas...înainte!
Iar poza...normal, e făcută de mine!
Comentarii
Trimiteți un comentariu