Treceți la conținutul principal

Două luni...

Ce este fericirea?
Offff...iară începe...spuneți voi.
Da! Astăzi vorbim despre FERICIRE!
De ce? o să mă întrebați.
Păi...pentru că simt nevoia de a...lua fericirea  să o întorc pe toate părțile, să dau cu ea de pământ și să o arunc până la cer, iar apoi...să o prind în brațele mele tremurânde!
Ia-o încet...o să șoptiți voi...încet...
Mă tot întreb de o vreme oare putem exprima starea aceea de fericire? Cum aș putea să o fac? Cum?
Fericirea, fericirea e o clipă în care sufletul e plin de o adâncă bucurie.
Ia-o încet...șoptiți voi...încet...

Da...încet...
Fericirea e...zâmbetul acela blând și bun pe care îl împărtășești celuilalt. E sclipirea de diamant din ochii care se îmbrățișează cu sfială, dar cu dorința de a proteja...
Fericirea e...momentul în care două suflete se întrepătrund, se joacă, râd și devin unul!
Ia-o încet...șoptiți voi...încet...

Da...încet...
Fericirea e... clipa în care vezi pentru prima dată chipul de înger al copilului tău... Când îi atingi mânuțele, când buzele tale mângâie delicat pielea fină. E...mirosul acela...de bebeluș!
Fericirea e ... primul zâmbet al minunii tale! E...primul pas, e primul cuvânt pe care-l rostește, e fiecare moment petrecut lângă copii tăi!
Ia-o încet...șoptiți voi...încet...

Da...încet, răspund eu cu emoție în glas.
Fericirea e...liniștea pe care cel de lângă tine poate să ți-o ofere. E sprijinul necondiționat al partenerului tău în momentele grele, dar și cele frumoase ale vieții tale...
Fericirea e...sclipirea de admirație din ochii celui care te iubește...
Ia-o încet...șoptiți voi...tot mai încet.

Da...șoptesc eu cu voce tremurândă...
Fericirea e...atunci când reușești să aduci un zâmbet pe buzele unor oameni cunoscuți sau necunoscuți.
Fericirea e dorința nebună de a-i face pe toți fericiți!
Ia-o încet...șoptiți...

Da...Emoția e puternică...știu... Nu am voie! Știu! Dar nu pot! Știți.
De ce?
Pentru că FERICIREA e mai presus de cuvinte, e simțirea pură, e clipa, e momentul acela nebun pe care nu-l poți controla cu mintea, care te pătrunde în suflet și cuget și care va rămâne acolo pentru totdeauna.
Nimeni, niciodată nu mai poate să-ți ia acel moment de fericire! E al tău!
Ia-o încet...șoptiți voi cu glas tremurat...încet...

Da...Știu. Sunt calmă, foarte calmă. Fiecare clipă minunată e în inima mea păstrată cu grijă, nu voi lăsa pe nimeni să se atingă de ea...
Ia-o încet...îmi spuneți voi cu lacrimi în ochi...încet...

Da...Să vă spun ceva...
Aseară mi-am întrebat minunea mea:
  - Dacă ai avea FERICIREA  în palmele tale mici, ce ai face cu ea?
S-a uitat la mine cu ochii ei mari și frumoși, atât de frumoși! Și a răspuns simplu:
  - Ți-aș da-o ție mama, ție!

Aceasta a fost o clipă de maximă fericire!

                                                  Acum eu cu glas șoptit vă îndemn:


                                  Ia-o încet...FERICIREA din palmele mele și pune-o în inima ta!


Poza e făcută de mine!

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Tăcerea din sufletul tău/meu

Nimic nu te sperie mai mult decât tăcerea din sufletul tău. D eseori o durere imensă șterge din suflet tot. Este, cum să spun, asemeni unei furtuni care mătură tot în cale. Acel uragan de care tot vorbesc eu de doi ani. Un uragan care distruge totul, lăsând în urma lui numai prăpăd. Și tăcere. O tăcere adâncă. Care doare. Indefinită pentru cei din jurul tău, dar atât de plină de sensuri pentru tine. Nimeni și nimic nu va înțelege ce este în sufletul tău. Nimeni și nimic nu poate readuce părțile frumoase din trecut înapoi în viața ta. S-a șters. Delete. Degeaba cauți. Mintea ta refuză să mai readucă informațiile. Nimic nu te sperie mai mult decât tăcerea din sufletul tău. Î n timp, ea devine asemeni unui lac într-o zi frumoasă de vară. De o frumusețe ieșită din comun, dar...fără sens dacă ești singur. Când primești pe altcineva în sufletul tău... Știi. Știi că nu vine acolo pentru a umple golul acela, ci pentru a construi împreună un alt vis, o altă realitate a vieții t...

Speranța

M i-am prins flori în păr și privesc spre voi amuzată. Cred că mi-am regăsit sclipiciul și încep să-l presar peste inimile celor din jur. Astăzi am îmbrățișat în scris o prietenă și a fost uimitor răspunsul ei: Multumesc. Aveam nevoie. Am simțit cum inima mea tresaltă în durere pentru că știam că urma să vină acasă de Paști și probabil nu o mai face...Nu am îndrăznit să întreb. Mi-a fost teamă de răspuns. Î n urmă cu câteva zile prietena mea mi-a trimis mesaj: De ce tăcere? Chiar nu scrii nimic? Toată ziua mi-am reproșat: Acum când oamenii au nevoie, eu...nu pot? Durerea din sufletul meu e atât de mare încât mi-am pierdut sclipiciul? Nu, am strigat cu tot sufletul.  Trebuie să pot. Am deja experiență.  Am mai pierdut tot și m-am ridicat.  În perioada aceea cuvintele oamenilor au fost darul lui Dumnezeu, care mi-a mângâiat sufletul. Știu ce înseamnă boala și să trăiești cu spaima în suflet că nu-ți mai vezi copii crescând. Am exemple, am trecut peste...trec și acu...

Copilăria...

C e trebuie să facem pentru a-i învăța pe cei din jurul nostru? Ce trebuie să facem pentru a le arăta că greșesc? Ce trebuie să facem ca ei să înțeleagă că se poartă copilărește? Ce trebuie să arătăm ca să vadă adevărul? De ce nu pot vedea adevărul? De ce? Parcă au pe ochi solzi de metal și nimeni și nimic nu-i poate da jos! Oare...mai cad vreodată? Oare...o să-și dea seama ce au pierdut? Î ntrebări grele care-mi apasă inima, care-mi fac sufletul să tresară în durere. Am trecut de perioada lui "de ce", dar sunt tristă, așa de o tristețe mare ca oceanul, o tristețe care-mi umbrește ochii și chipul. Nu, nu sufăr așa de tare încât să nu mă ridic din pat! ( unii deabea așteptă!) Nu, nu mai iubesc! Iubirea pentru mine acum...e o mare amăgire. Poate cu timpul o să-mi schimb părerea, dar acum așa cred. C red că suntem așa de egoiști, că fiecare se gândește doar la eul propriu. Doar "eu" sunt în centrul universului. D oar ceea ce îmi doresc "eu...