"Aya stă aplecată asupra ultimilor pagini scrise. Le tot citește și recitește, dar parcă ceva, ceva nu-i place. Nu își dă seama ce, dar e ceva...
Se încruntă, începe să se plimbe prin cameră, cu pași mici și apăsați vorbind singură...
- Lipsește ceva! Dar ce? se întreabă ea supărată că nu-și poate da un răspuns.
Pune foile jos și supărată deschide ușa pentru a se plimba până la lac. Încremenește.
În fața ei...e...el!
Se holbează la el fără să scoată un cuvânt. Ce caută aici? se întreabă ea supărată. Asta îi mai lipsea! Nu-i de ajuns că nu poate termina carte, acum a mai venit și ...el!
El...zâmbește cu ochii senini și așteaptă...o primire...
Aya se încruntă furtunos, se întoarce făcând o piruetă de toată frumusețea, intră în casa și îi trântește ușa în nas.
- Hei! se aude de afară. Deschide.
- Nu. Nu ai ce căuta aici. Nu ai nici un drept.
- Nu am venit până aici să plec! spune el pe ton hotărât.
- De parcă îmi pasă! răspunde Aya de-a dreptul furioasă.
Bate în ușă, dar ea...ea s-a așezat pe fotoliu și cu unealta de scris, stă în brațe...vrea să scrie acel sfârșit să trimită cartea la editură.
Bătăile continuă dar nici măcar nu le aude are căștile pe urechi, ascultă muzică clasică și începe să cânte încet, delicat pe tastatură. Cu grijă, cu atenție scrie...scrie despre iubirea ei de poveste...
Când l-a văzut prima dată s-a intrebat cine este ...
Erau doi copii frumoși, plini de iluzii, de vise, de speranțe...Ea îl alinta după ochii aceia senini...
Ce zile frumoase! Clipe de povești, de râsete, de planuri de viitor...
Viața părea minunată. A înfruntat totul...nu i-a fost greu, era pentru...iubirea ei!
Copil frumos cu o sensibilitate ieșită din comun, cu o dorință puternică de a-i ajuta pe toți oamenii, cu zâmbet pe buze pentru fiecare om sau copil care-i ieșea în cale.
Ea...nu a văzut nici o clipă răutatea. Nu putea, pentru că vedea numai partea bună!
Aya se oprește din scris. Oprește muzica...și stă. Nu poate să mai scrie. Povestea ei nu are un final fericit. Ce să scrie? Minciuni?
De afară nu se mai aude nimic. Bine că a plecat! își spune ea tristă. Nu pot să-l văd. Nu vreau să-l văd. Să-și vadă de viața lui cu familia lui...
În timp ce-și pregătește o cafea se întreabă: Care e realitatea?
Cum pot doi oameni care au o relație să distingă care e realitatea? Ei privesc problemele din punctul lor de vedere, fiecare. Să se pună de acord? E atât de simplu?
Poate...
Dar dacă ei nu mai pot comunica...care e realitatea? Ceea ce simt eu, sau ce simte el?
Cum pot să disting adevărul, de fapt? Cum?
Ce este de fapt adevărul?
Of! își spune Aya grele întrebări. Se plimbă puțin și își aduce aminte că a citit de curând un articol, care i-a plăcut foarte mult.
Articolul era scris de un psiholog Daniel Kahneman, un om care a primit premiul Nobel în 2002, și care susține că gândirea umană este controlată de două sisteme. Primul sistem: gândire rapidă, al doilea: gândire lentă. Prima gândire e ceva ce vine involuntar, inconștient, iar a doua necesită mult efort folosind raționamente deductive.
Aya zâmbește...ea sigur apelează mai mult la a doua gândire, pentru că întoarce problemele pe o mie de părți! Și totuși...când s-a îndrăgostit a folosit prima gândire!
Deci adevărul! Care e adevărul? se întreabă ea incapabilă să-și dea un răspuns.
Adevărul? îi răspunde gândirea ei lentă...adevărul e că nu te-a iubit. Ca a vrut doar să fie cu tine... Că a plecat...Că nu mai există cale...
Nu vreau să știu! spune gândirea mea rapidă. Adevărul e simțirea iubirii lui, e dragostea revărsată asupra mea, e...trăire!
Da...spune trist Aya, e de fapt doar sfârșitul unei iubiri de poveste..."
***
Astăzi, sau mai degrabă ieri, ( deja am trecut în altă zi scriind!!!) am vrut să vă mulțumesc vouă tuturor.
De ce? o să mă întrebați.
Pentru că citiți ce scriu. Pentru că sunteți cumva lângă mine. Și spre bucuria mea numărul crește tot mai mult! Ceea ce îmi doresc este să-mi scrieți de bine, de rău...de ce vreți.
O să râdeți, dar dacă vreți să introduceți un comentariu și vă dă acolo să setați dintr-o listă, setați anonim, e cel mai simplu! Dacă apoi vreți să fiți un anonim care se și semnează, asta e! Eu voi zâmbi în stilul meu caracteristic. Aștept!!!
Ieri doi oameni, care nici nu se cunosc m-au caracterizat. Mi s-a părut haios faptul că omul care era doar un cunoscut mi-a zis cuvinte frumoase, iar cel care era apropiat mi-a zis niște cuvinte de nici nu aș putea să le reproduc!! Vedeți realitate privită din unghiuri diferite.
Eu cred că fiecare om are acolo în sufletul lui și părți rele și părți bune.
Depinde de noi ce vrem să vedem în cel de lângă noi.
Depinde de noi cum îl facem să fie pe cel de lângă noi BUN sau RĂU!
Cuvintele sunt totul.
Trebuie să vă spun ( nu pot altfel!!!) mi s-a spus așa: doamna cu inima de aur!
Mulțumesc! Din tot sufletul meu o îmbrățișare în această zi de sărbătoare, în care să nu uităm ne sărbătorim portul popular!
Și încă un mulțumesc vouă tuturor!
De ce? o să mă întrebați voi mirați.
Pentru că...am ajuns la 2000 !!!
Până și mie nu-mi vine să cred că în trei săptămâni...BUM!!!
Iuhuuu!!!
Salutări tuturor din țară, dar și din...lumea întreagă ( e o listă lungăăăă)!!!!!
Promit că mă străduiesc să scriu cât mai frumos!
Se încruntă, începe să se plimbe prin cameră, cu pași mici și apăsați vorbind singură...
- Lipsește ceva! Dar ce? se întreabă ea supărată că nu-și poate da un răspuns.
Pune foile jos și supărată deschide ușa pentru a se plimba până la lac. Încremenește.
În fața ei...e...el!
Se holbează la el fără să scoată un cuvânt. Ce caută aici? se întreabă ea supărată. Asta îi mai lipsea! Nu-i de ajuns că nu poate termina carte, acum a mai venit și ...el!
El...zâmbește cu ochii senini și așteaptă...o primire...
Aya se încruntă furtunos, se întoarce făcând o piruetă de toată frumusețea, intră în casa și îi trântește ușa în nas.
- Hei! se aude de afară. Deschide.
- Nu. Nu ai ce căuta aici. Nu ai nici un drept.
- Nu am venit până aici să plec! spune el pe ton hotărât.
- De parcă îmi pasă! răspunde Aya de-a dreptul furioasă.
Bate în ușă, dar ea...ea s-a așezat pe fotoliu și cu unealta de scris, stă în brațe...vrea să scrie acel sfârșit să trimită cartea la editură.
Bătăile continuă dar nici măcar nu le aude are căștile pe urechi, ascultă muzică clasică și începe să cânte încet, delicat pe tastatură. Cu grijă, cu atenție scrie...scrie despre iubirea ei de poveste...
Când l-a văzut prima dată s-a intrebat cine este ...
Erau doi copii frumoși, plini de iluzii, de vise, de speranțe...Ea îl alinta după ochii aceia senini...
Ce zile frumoase! Clipe de povești, de râsete, de planuri de viitor...
Viața părea minunată. A înfruntat totul...nu i-a fost greu, era pentru...iubirea ei!
Copil frumos cu o sensibilitate ieșită din comun, cu o dorință puternică de a-i ajuta pe toți oamenii, cu zâmbet pe buze pentru fiecare om sau copil care-i ieșea în cale.
Ea...nu a văzut nici o clipă răutatea. Nu putea, pentru că vedea numai partea bună!
Aya se oprește din scris. Oprește muzica...și stă. Nu poate să mai scrie. Povestea ei nu are un final fericit. Ce să scrie? Minciuni?
De afară nu se mai aude nimic. Bine că a plecat! își spune ea tristă. Nu pot să-l văd. Nu vreau să-l văd. Să-și vadă de viața lui cu familia lui...
În timp ce-și pregătește o cafea se întreabă: Care e realitatea?
Cum pot doi oameni care au o relație să distingă care e realitatea? Ei privesc problemele din punctul lor de vedere, fiecare. Să se pună de acord? E atât de simplu?
Poate...
Dar dacă ei nu mai pot comunica...care e realitatea? Ceea ce simt eu, sau ce simte el?
Ce este de fapt adevărul?
Of! își spune Aya grele întrebări. Se plimbă puțin și își aduce aminte că a citit de curând un articol, care i-a plăcut foarte mult.
Articolul era scris de un psiholog Daniel Kahneman, un om care a primit premiul Nobel în 2002, și care susține că gândirea umană este controlată de două sisteme. Primul sistem: gândire rapidă, al doilea: gândire lentă. Prima gândire e ceva ce vine involuntar, inconștient, iar a doua necesită mult efort folosind raționamente deductive.
Aya zâmbește...ea sigur apelează mai mult la a doua gândire, pentru că întoarce problemele pe o mie de părți! Și totuși...când s-a îndrăgostit a folosit prima gândire!
Deci adevărul! Care e adevărul? se întreabă ea incapabilă să-și dea un răspuns.
Adevărul? îi răspunde gândirea ei lentă...adevărul e că nu te-a iubit. Ca a vrut doar să fie cu tine... Că a plecat...Că nu mai există cale...
Nu vreau să știu! spune gândirea mea rapidă. Adevărul e simțirea iubirii lui, e dragostea revărsată asupra mea, e...trăire!
Da...spune trist Aya, e de fapt doar sfârșitul unei iubiri de poveste..."
***
Astăzi, sau mai degrabă ieri, ( deja am trecut în altă zi scriind!!!) am vrut să vă mulțumesc vouă tuturor.
De ce? o să mă întrebați.
Pentru că citiți ce scriu. Pentru că sunteți cumva lângă mine. Și spre bucuria mea numărul crește tot mai mult! Ceea ce îmi doresc este să-mi scrieți de bine, de rău...de ce vreți.
O să râdeți, dar dacă vreți să introduceți un comentariu și vă dă acolo să setați dintr-o listă, setați anonim, e cel mai simplu! Dacă apoi vreți să fiți un anonim care se și semnează, asta e! Eu voi zâmbi în stilul meu caracteristic. Aștept!!!
Ieri doi oameni, care nici nu se cunosc m-au caracterizat. Mi s-a părut haios faptul că omul care era doar un cunoscut mi-a zis cuvinte frumoase, iar cel care era apropiat mi-a zis niște cuvinte de nici nu aș putea să le reproduc!! Vedeți realitate privită din unghiuri diferite.
Eu cred că fiecare om are acolo în sufletul lui și părți rele și părți bune.
Depinde de noi ce vrem să vedem în cel de lângă noi.
Depinde de noi cum îl facem să fie pe cel de lângă noi BUN sau RĂU!
Cuvintele sunt totul.
Trebuie să vă spun ( nu pot altfel!!!) mi s-a spus așa: doamna cu inima de aur!
Mulțumesc! Din tot sufletul meu o îmbrățișare în această zi de sărbătoare, în care să nu uităm ne sărbătorim portul popular!
Și încă un mulțumesc vouă tuturor!
De ce? o să mă întrebați voi mirați.
Pentru că...am ajuns la 2000 !!!
Până și mie nu-mi vine să cred că în trei săptămâni...BUM!!!
Iuhuuu!!!
Salutări tuturor din țară, dar și din...lumea întreagă ( e o listă lungăăăă)!!!!!
Promit că mă străduiesc să scriu cât mai frumos!
Comentarii
Trimiteți un comentariu