Rezultatele...

  Aya așteaptă încordată să vină Dany, doctorul ei cu ochii verzi. O să-i spună rezultatele și apoi mâine trebuie să meargă acasă...I se strânge sufletul când se gândește la...acasă. Of! Unde mai e acasă pentru mine? se gândește ea.
  Începe să se plimbe prin cameră cu capul în pământ și pași apăsați ca să se liniștească. Un obicei prost din facultate!
Ușa se deschide dintr-o dată. Se oprește și ochii ei îi privesc fața.
Gata! Știe! Ce o să-i zică nu e bine. El...el întoarce privirea, o evită parcă jenat de ceea ce o să spună.

  - Nu e bine, începe el șovăitor. Știu că ai vrut să știi singură rezultatele, dar aș prefera să fie cineva lângă tine...
  - Este.
Dany ridică privirea întrebător.
  - Tu. Tu ești aici. Spune.
E atât de hotărâtă încât el nu mai are replică.
  - Ce o să-ți spun nu este ușor de...
  - De înțeles? Glumești? Când am venit aici știam deja...ai uitat? Tu, doar tu ai vrut să te convingi că este așa. Eu am știut. Crezi că o să mă mai surprinzi?
  - Da. Așa e. Nu am crezut nimic din ce mi-ai spus... De multe ori am crezut că mintea ta distorsionează lucrurile...
Aya simte tristețea și-i pare rău pentru el, îl vede că suferă... Dar viața e a ei. De ce suferă toți din jurul ei? De ce? se întreabă ea.
Cât de ciudată e viața. Ea și-a acceptat-o așa cum e...ei, ei de ce nu pot?
De ce nu văd odată realitatea? De ce se încăpățânează toți să spună că nu e așa, când e atât de evident? Îi vine să zâmbească, dar se abține l-ar îndurera și mai mult pe doctorul ei, drag.
  - Deci? spune ea hotărâtă
  - Păi...cu ce să încep?
  - Cu începutul...sau nu. Mai bine cu sfârșitul.
Dany se uită la ea cu gura căscată. Cum să-i spună sfârșitul? El nu e în stare să-i spună tot adevărul, nu știe cum să-i spună mai frumos...
  - Gata, aproape strigă ea la el.
S-a pus în fața lui, micuță cum e, desculță, un alt obicei prost, cu părul lung prin într-un coc, cu buzele strânse amenințător și cu o privire tăioasă.
  - Stai jos, spune ea și-i arată fotoliul.
Ce situație comică, tragico-comică, se gândește el... Dar se execută ca un copil.
Ea se așează turcește în pat și așteaptă.
  - Sfârșitul, te rog.
  - Nu. Nu pot așa, spune el stins...lasă-mă să-ți explic...poți să mai ai o șansă...
  - Sfârșitul! Nu auzi? strigă ea aproape isteric.
Dany ridică privirea și vede pe fața ei tulburarea, durerea, tot ce încearcă să ascundă prin tonul tăios.
Se ridică și se duce și o ia ca pe un copil în brațe. Ea nu protestează șoptește: sfârșitul, te rog!
  - Da. Da e acolo...e așa de mare, încât nici măcar eu...nu știu dacă voi putea...Ai avut dreptate. Tu, tu ai avut dreptate...Am descoperit-o greu, dar e acolo... Doamne ce rău îmi pare...
  - Te rog, te rog strigă, plângi, revoltă-te...Te rog...
Aya aude cuvintele, dar nu poate plânge, nu poate țipa, nu poate pentru că ea a știut de atâta timp, doar că...nimeni nu a crezut-o!
Se lasă prinsă în îmbrățișarea lui și încearcă să nu se gândească la nimic.
Stau așa minute în șir...doi oameni care împărtășesc o veste tristă.
Trei luni i-a trebuit până a descoperit ce are, trei luni! În timpul acesta au povestit, s-au împrietenit,
s-au bucurat împreună de fiecare reușită a lui...
Acum...
Acum, cum să trăiască fără ea?
Ce decizie o să ia? Nu vrea să o lase și o strânge tot mai tare într-o încercare dureroasă de a o ține acolo.

Aya se desprinde...
  - O să plec, spune ea. O să merg acasă. Cât de repede trebuie să mă întorc?
Dany se uită gânditor la ea...Ar vrea să-i spună că nici nu are voie să plece, dar ce folos să-i ia ultima bucurie? Știe că sufletul ei e acasă...
  - Când vrei tu...
Ea începe să măsoare camera cu pașii apăsați și vorbește întruna! El o urmărește uimit cum face planuri, cum se contrazice, cum încearcă să privească problema din părți diferite, cum îl încurajează! Nu-i vine să creadă.
  - Care este șansa să supraviețuiesc? întreabă ea, simplu.
  - Păi...
  - Of! Spune odată!
El îi explică că nu poate aprecia, că el o să facă tot posibilul, dar s-ar putea să uite tot.
Râde!
A luat-o razna? se întreabă el.
  - O, e cea mai bună veste! strigă ea. Dacă uit, e cel mai bine. Da! Da!
Dany se încruntă amenințător, dar ei nici că-i pasă. Sare prin cameră, dansează...nu-i înțelege bucuria.
  - Uite! spune ea oprindu-se în fața lui. Uite! Dumnezeu mi-a mai dat o șansă!
  - Ce șansă? mormăie el nervos din cale afară. Ai înebunit?
  - Nu înțelegi? Tu. Tu vei reuși operația, iar eu voi uita tot. Ce pot să-mi doresc mai mult?
  - Vorbești prosti. Cum esti sigură că voi reuși?
  - Of! Nu înțelegi că știu lucruri? Doar că în mintea mea sunt imagini una câte una și de multe ori nu reușesc să le pun într-o ordine... Până acum cinci minute nu le-am înțeles rostul...
  - De când ai aceste imagini? întreabă el curios.
  - De când am intrat în biroul tău.
  - Poftim?
  - Da. Doar că de multe ori nu le pot interpreta. Și...câteodată nu vreau să o fac. E mai simplu să las viața...
Dany se uită curios la ea. Mintea lui încearcă să explice științific ce se întâmplă cu imaginile ei, dar în ultimele luni și-a dat seama că ea e...altfel. E ceva, o forță care-o ajută. Chiar și el, care nu crede în așa ceva, acum...
  - Uite! spune ea.
El se uită curios.
Ea ia aparatul de fotografiat și-i arată ceva râzând.
El o privește lung...
Dar ea îi mai arată o imagine și-i explică...
El doar o privește. Nu știe ce sentimente are pentru ea, nu înțelege de ce dorința lui de a o proteja, doar știe că...e fericit acum.
Ea îi mai arată o fotografie...ultima.
Se apleacă și îi șoptește ceva la ureche...
El se uită la ea...cum așteaptă răspunsul, dar nu poate să i-l dea...
Ea pleacă capul încet și tristă începe să se plimbe prin cameră.
  - Eu o să plec...dar o să te aștept acolo, la locul fără gânduri, depinde doar de tine...
Apoi tăcută iese din cameră și se plimbă încet pe hol...