Scrisoare pentru prietenii mei...

Scrisoare pentru prietenul meu și pentru prietena mea

Copil uimit, cu ochii mari, cu privirea debusolată, cu durere și întristare în sufletul și inima mea...
Așa mă simt. Așa sunt.
Sunt proastă câteodată. Chiar de chiar. Îmi pare rău, tare rău. Sincer. Doar acum mi-am dat seama că v-ați simțit nedreptățiți. Aveți dreptate, chiar aveți.

Draga mea prietenă și dragul meu prieten,
Voi doi nu vă cunoașteți, nici măcar nu știți de existența celuilalt, eu sunt doar un punct comun.
In urmă cu două săptămâni v-am pus aceeași întrebare. Nu mi-ati răspuns, dar mi-ati promis că o să o faceți. Ați fost sinceri...doar că mie mi se pare că timpul se termină. Mi-am dorit atât de mult acel răspuns încât...am fost dezamăgită.
Nu de voi sunt dezamăgită, departe de mine gândul, nu!
Dezamăgită de mine, de dorința imensă de a știi că voi sunteți bine, sunteți fericiți, că viața voastră e una liniștită...Asta mi-am dorit să aud de la voi.
De ce? o să mă întrebați.
Păi pentru că indiferent ce credeți voi...sunteți prietenii mei și îmi pasă!
Pentru că eu sufăr atât de tare...și m-am gândit că dacă voi îmi spuneți că sunteți bine eu mai pot spera că în lumea asta există iubire, există fericire.
Viața, viața ne-a dus pe drumuri diferite, dar eu acolo în sufletul meu am știut mereu că sunteți două amintiri minunate.

Prietena mea dragă, lumea aceasta e nedreaptă o știm se pare amândouă. Nimeni nu te ajută când ai nevoie, nimeni nu îți poate duce crucea, doar tu o poți face în felul tău.
Nu am vrut să te supăr în nici un fel cu simplele mele cuvinte.
Acum, astăzi...am înțeles că îți este greu să-l descri pe cel iubit pentru simplu fapt că ai atâtea de zis încât nu știi cu ce să începi.
Eu...am putut să-l descriu și cred, sunt sigură chiar...că nu e bine! Ar fi fost normal să nu pot!
Eu...mi-am imaginat întotdeauna că persoana ta cea mai apropiată e cineva care te face fericită, care te face să dai ce ai tu mai bun din tine. Așa îl văd eu! Sper că așa e!

Prietenul meu drag, nu am vrut să te superi. Chiar nu. Eu...chiar mi-am dorit să știu atunci, pe loc.
De ce? Pentru că am vrut să văd dacă se potrivește cu ceea ce am eu în minte de câțiva ani.
Eu...eu o văd pe ea așa: frumoasă, hotărâtă, femeia care te face să râzi, care îți înseninează viața, cu ea poți conversa orice fără să te oprești. Este bucuria, este fericirea ta!
Sper că este așa, sper din tot sufletul!
Am vorbit de automatisme. La mine s-a ajuns la asta, după mulți, mulți ani de căsnicie. Mult mai mulți decât aveți voi!
Revin, dezamăgirea este la mine, se referă strict la ființa mea. Sunt dezamăgită că nu am văzut că:
nu mai râdem împreună, că nu ne mai zâmbim, că ...
Astăzi aș putea să-l caracterizez prin mai multe cuvinte, dar nu ar fi frumoase, așa că mă abțin.

Aș vrea să vă mai spun ceva...
Eu...în ultima vreme îndepărtez prietenii din jurul meu...
De ce? o să mă întrebați, doar ai nevoie de ei!
Da. Știu.
Doar că ei știu...adevărul. Iar eu încă nu vreau să-l știu.
Ei...sunt conștiința mea. Iar eu nu vreau să accept.
Ei...sunt revoltați. Iar eu sunt revoltată împotriva mea, doar a mea. Pentru că am acceptat...
Ei...îmi doresc binele. Iar eu...nu mai am speranța că o să-mi fie bine! Nu.
Acesta este motivul pentru care, câteodată vorbesc sincer. Dar de o sinceritate crudă, care doare.

În cazul vostru am fost egoistă, m-am gândit numai la mine. Mi-am dorit un răspuns!
Îmi pare rău.
În cazul meu...sunt adult uimit, cu privire debusolată, cu durere în sufletul și inima mea atât de mare, încât câteodată neintenționat îi supăr pe cei din jurul meu. Să înțelegeți amândoi ceva...durerea e atât de mare încât nu poate fi pusă în cuvinte.
Pentru că...
Pentru că...e durerea despărțirii de copilul meu.

Pentru voi, prietenii mei, cuvintele acestea...din tot sufletul, tot cugetul și toată ființa mea!