Treceți la conținutul principal

Scrisoare pentru prietenii mei...

Scrisoare pentru prietenul meu și pentru prietena mea

Copil uimit, cu ochii mari, cu privirea debusolată, cu durere și întristare în sufletul și inima mea...
Așa mă simt. Așa sunt.
Sunt proastă câteodată. Chiar de chiar. Îmi pare rău, tare rău. Sincer. Doar acum mi-am dat seama că v-ați simțit nedreptățiți. Aveți dreptate, chiar aveți.

Draga mea prietenă și dragul meu prieten,
Voi doi nu vă cunoașteți, nici măcar nu știți de existența celuilalt, eu sunt doar un punct comun.
In urmă cu două săptămâni v-am pus aceeași întrebare. Nu mi-ati răspuns, dar mi-ati promis că o să o faceți. Ați fost sinceri...doar că mie mi se pare că timpul se termină. Mi-am dorit atât de mult acel răspuns încât...am fost dezamăgită.
Nu de voi sunt dezamăgită, departe de mine gândul, nu!
Dezamăgită de mine, de dorința imensă de a știi că voi sunteți bine, sunteți fericiți, că viața voastră e una liniștită...Asta mi-am dorit să aud de la voi.
De ce? o să mă întrebați.
Păi pentru că indiferent ce credeți voi...sunteți prietenii mei și îmi pasă!
Pentru că eu sufăr atât de tare...și m-am gândit că dacă voi îmi spuneți că sunteți bine eu mai pot spera că în lumea asta există iubire, există fericire.
Viața, viața ne-a dus pe drumuri diferite, dar eu acolo în sufletul meu am știut mereu că sunteți două amintiri minunate.

Prietena mea dragă, lumea aceasta e nedreaptă o știm se pare amândouă. Nimeni nu te ajută când ai nevoie, nimeni nu îți poate duce crucea, doar tu o poți face în felul tău.
Nu am vrut să te supăr în nici un fel cu simplele mele cuvinte.
Acum, astăzi...am înțeles că îți este greu să-l descri pe cel iubit pentru simplu fapt că ai atâtea de zis încât nu știi cu ce să începi.
Eu...am putut să-l descriu și cred, sunt sigură chiar...că nu e bine! Ar fi fost normal să nu pot!
Eu...mi-am imaginat întotdeauna că persoana ta cea mai apropiată e cineva care te face fericită, care te face să dai ce ai tu mai bun din tine. Așa îl văd eu! Sper că așa e!

Prietenul meu drag, nu am vrut să te superi. Chiar nu. Eu...chiar mi-am dorit să știu atunci, pe loc.
De ce? Pentru că am vrut să văd dacă se potrivește cu ceea ce am eu în minte de câțiva ani.
Eu...eu o văd pe ea așa: frumoasă, hotărâtă, femeia care te face să râzi, care îți înseninează viața, cu ea poți conversa orice fără să te oprești. Este bucuria, este fericirea ta!
Sper că este așa, sper din tot sufletul!
Am vorbit de automatisme. La mine s-a ajuns la asta, după mulți, mulți ani de căsnicie. Mult mai mulți decât aveți voi!
Revin, dezamăgirea este la mine, se referă strict la ființa mea. Sunt dezamăgită că nu am văzut că:
nu mai râdem împreună, că nu ne mai zâmbim, că ...
Astăzi aș putea să-l caracterizez prin mai multe cuvinte, dar nu ar fi frumoase, așa că mă abțin.

Aș vrea să vă mai spun ceva...
Eu...în ultima vreme îndepărtez prietenii din jurul meu...
De ce? o să mă întrebați, doar ai nevoie de ei!
Da. Știu.
Doar că ei știu...adevărul. Iar eu încă nu vreau să-l știu.
Ei...sunt conștiința mea. Iar eu nu vreau să accept.
Ei...sunt revoltați. Iar eu sunt revoltată împotriva mea, doar a mea. Pentru că am acceptat...
Ei...îmi doresc binele. Iar eu...nu mai am speranța că o să-mi fie bine! Nu.
Acesta este motivul pentru care, câteodată vorbesc sincer. Dar de o sinceritate crudă, care doare.

În cazul vostru am fost egoistă, m-am gândit numai la mine. Mi-am dorit un răspuns!
Îmi pare rău.
În cazul meu...sunt adult uimit, cu privire debusolată, cu durere în sufletul și inima mea atât de mare, încât câteodată neintenționat îi supăr pe cei din jurul meu. Să înțelegeți amândoi ceva...durerea e atât de mare încât nu poate fi pusă în cuvinte.
Pentru că...
Pentru că...e durerea despărțirii de copilul meu.

Pentru voi, prietenii mei, cuvintele acestea...din tot sufletul, tot cugetul și toată ființa mea!




Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Dacă aș fi...

Mi-am prins flori în păr și privesc spre voi amuzată.Da, da...știu. O să mă întrebați ce găsesc de râs într-un timp al încercărilor. Spre surprinderea mea, mai sunt zile în care zâmbetul revine așa de nicăieri. Pur și simplu.
Am lipsit o perioadă destul de lungă, dar asta e pentru că încă nu reușesc să-mi partajez programul în așa fel încât să am timp de lucru- timp de scris - timp liber- timp de studiu. Și ele se îmbină așa de haotic, încât la final de săptămână îmi spun: „Of, iarăși ai uitat de blog!”
Un alt aspect important este faptul că înainte de pandemia...( aici sunt câteva cuvinte pe care voi nu trebuie să le auziți😃) a sta în fața ecranului și a scrie pe tastatură era o adevărată relaxare, o plăcere nevinovată, dacă vreți voi, iar acum, de când cu situația aceasta „minunată” deabea aștept să închid calculatorul și să nu mai văd ecranul.  Munca online din punctul meu de vedere este cea mai neinspirată muncă.  Adică, să ne înțelegem, pentru angajator este nemaipomenit, deoarece oa…

Reconectare la umanitate

Mi-am prins flori în păr și privesc spre voi cu zâmbet.Viața este cu bune și rele, important este să avem încredere în noi și să ne „ridicăm” de fiecare dată de jos și să o luăm de la început. Trăim cu trecutul în suflet, trebuie să ne împăcăm cu el într-un final, dar acesta nu trebuie să ne definească.  Noi suntem ceea ce suntem, nu ceea ce cred alții despre noi sau ce vor alții de la noi.
În ultimele luni viața noastră, a tuturor, s-a schimbat total.  Virusul acesta ne-a „furat” liniștea. Toți ne-am văzut obligați să luăm o pauză de la realitatea personală. Spre surprinderea mea majoritatea populației a acceptat foarte ușor toate măsurile.  Zic eu, că toți am dat dovadă de responsabilitate. Mă întreb tot mai mult dacă sacrificiul pe care l-am făcut toți este apreciat și a contat? Oare? Mi-aș dori să văd mai multă încredere și speranță, calm și responsabilitate, pentru că acestea se transmit. Întotdeauna, chiar întotdeauna ele pleacă de „sus” în „jos”. Eu sunt...„jos”, voi? Și nu simt calmul…