Astăzi vă propun o temă la care am reflectat intens împreună cu prietena mea cea mai bună...
O super temă! strig eu spre voi râzând din tot sufletul, așa cum nu am mai râs de ani de zile.
Suntem tare curioși, spuneți voi ridicând din sprâncene, neîncrezători.
Păi...văd! râd eu în hohote.
Parcă...erai tristă...
Da. Dar nu vreau să las tristețea să-mi definească viața. Și, pentru că noi suntem două ființe creative, ne-am gândit că tema cea mai interesantă e: Pensionarea!
Dar nu pensionarea în sine, ci petrecerea de la pensionare!
Uite! am găsit în călătoriile mele și un scaun vechi de 100 de ani. Propietarul era tare mândru de el. Chiar e un scaun special. Cred că mi-am dorit o viață întreagă să am unul la fel. Dar cine știe...la pensionare!!!
Chiar creative...vă uitați voi la mine zâmbind așa, doar cu ochii.
Păi stați să vedeți, e vorba de noi, de cei care muncim astăzi.
V-ați întrebat vreodată dacă noi mai ajungem să ne pensionăm?
Ce să mai zic: să ne bucurăm de pensie! cred că e prea mult.
Păi eu cred că dacă în fiecare an "ăștia" mai adaugă 3-5 ani la perioada de muncă, cu siguranță vom tremura din toate încheieturile, vom uita până la serviciu tot ce trebuie să facem!
Așa că...
Ne-am tot gândit și ne-am sfătuit să facem petrecerea încă de acum!
Da, da nu râdeți că toți cei ca mine trebuie să se gândească serios la asta. Nu vedeți că nu mai are cine să ne plătească nouă pensile? Tinerii pleacă unde văd cu ochii să muncească în alte țări, pentru alți oameni...Cât de trist.
Nu mă mai întreb de ce este așa. Cred că suntem prea mici să ne dăm cu părerea, prea neînsemnați să fim băgați în seamă. Poate prea dezamăgiți de societatea în care trăim.
Săracă țară bogată, săracii de noi...
E așa o ciudățenie, suntem oameni inteligenți și totuși parcă nimic nu merge bine în țara aceasta.
Suntem credincioși, dar suntem așa de egoiști în relațiile pe care le avem cu cei din jurul nostru.
Suntem oameni buni, doar că de cele mai multe ori bunătatea este luată drept prostie. Adică, să ne înțelegem ei cred că suntem proști, doar că noi nu suntem!
Vă spuneam într-un articol cât de importantă e educația și cred în asta din tot sufletul. E așa de important ca acel copil să poată gândi singur fără să fie manipulat, să poată decide singur ce e bine și ce e rău. Din păcate se încearcă de ani de zile să se distrugă învățământul, cum să vă spun încet, sistematic, pas cu pas. Mai suntem o mână de oameni care rezistă, dar în ultima vreme îmi pun întrebare: Cât mai putem opune rezistență? Cât mai avem puterea de a spune: învață că e bine pentru tine, nu pentru mine, ci doar pentru tine.
În ultima vreme m-a tot bătut un gând să renunț la luptă, dar de fiecare dată ochii copiilor m-au ridicat, m-au determinat să visez în continuare la o țară frumoasă, condusă de cine trebuie, în care oamenii să poată trăi în liniște și bucurie...Vise, vise...
Realitatea e că tinerii nu mai au încredere și pleacă văzând cu ochii undeva în alte țări unde legea e lege, unde munca e prețuită, unde educația e la loc de cinste!
Cât de mult mi-am dorit să schimb ceva...dar cred că eu m-am schimbat. Deși toți cei care mă cunosc îmi repetă că sunt la fel! Da...O visătoare într-o lume a tristeții.
Adevărul e că mi-am dorit să plec departe de aici, chiar dacă mi-aș smulge inima din piept, dar nu am putut până acum. Sunt legată cu fire invizibile de locurile dragi, de pădurile de aici, de dealurile mele verzi, de cetățile frumoase și de marea mea albastră.
Așa că-mi spun: Rezist. Rezist. Încă Rezist.
Și-mi număr anii până la pensionare!
Și plâng de acum că la pensie trebuie să lucrez ca să mă întrețin!
Dar m-am gândit că la pensionare mă retrag undeva la țară și cultiv legume și am ce să mănânc! Și dacă prietena mea vrea să vină, o poftesc, că prietenii sunt cei care se susțin mereu și la bine și la greu.
Așa că, trebuie să fac o petrecere de pensionare de acum ca să fiu sigură, că nu se știe!
Acum cât mai am chef să dansez, că sigur nu o să fiu o pensionară cum sunt străinii aceia pe care-i văd peste tot pe la noi prin țară: destinși, râzând din toată inima și cu un chef de viață...
Doamne, eu nici acum nu am așa chef de viață!
PS. Dacă facem petrecerea de pensionare de mai multe ori, nu-i bai!
Decât deloc, mai bine de mai multe ori. Așa că...
Pentru prietena mea,
pentru voi,
Mihaela
O super temă! strig eu spre voi râzând din tot sufletul, așa cum nu am mai râs de ani de zile.
Suntem tare curioși, spuneți voi ridicând din sprâncene, neîncrezători.
Păi...văd! râd eu în hohote.
Da. Dar nu vreau să las tristețea să-mi definească viața. Și, pentru că noi suntem două ființe creative, ne-am gândit că tema cea mai interesantă e: Pensionarea! Dar nu pensionarea în sine, ci petrecerea de la pensionare!
Uite! am găsit în călătoriile mele și un scaun vechi de 100 de ani. Propietarul era tare mândru de el. Chiar e un scaun special. Cred că mi-am dorit o viață întreagă să am unul la fel. Dar cine știe...la pensionare!!!
Chiar creative...vă uitați voi la mine zâmbind așa, doar cu ochii.
Păi stați să vedeți, e vorba de noi, de cei care muncim astăzi.
V-ați întrebat vreodată dacă noi mai ajungem să ne pensionăm?
Ce să mai zic: să ne bucurăm de pensie! cred că e prea mult.
Păi eu cred că dacă în fiecare an "ăștia" mai adaugă 3-5 ani la perioada de muncă, cu siguranță vom tremura din toate încheieturile, vom uita până la serviciu tot ce trebuie să facem!
Așa că...
Ne-am tot gândit și ne-am sfătuit să facem petrecerea încă de acum!
Da, da nu râdeți că toți cei ca mine trebuie să se gândească serios la asta. Nu vedeți că nu mai are cine să ne plătească nouă pensile? Tinerii pleacă unde văd cu ochii să muncească în alte țări, pentru alți oameni...Cât de trist.
Nu mă mai întreb de ce este așa. Cred că suntem prea mici să ne dăm cu părerea, prea neînsemnați să fim băgați în seamă. Poate prea dezamăgiți de societatea în care trăim.
Săracă țară bogată, săracii de noi...
E așa o ciudățenie, suntem oameni inteligenți și totuși parcă nimic nu merge bine în țara aceasta.
Suntem credincioși, dar suntem așa de egoiști în relațiile pe care le avem cu cei din jurul nostru.
Suntem oameni buni, doar că de cele mai multe ori bunătatea este luată drept prostie. Adică, să ne înțelegem ei cred că suntem proști, doar că noi nu suntem!
Vă spuneam într-un articol cât de importantă e educația și cred în asta din tot sufletul. E așa de important ca acel copil să poată gândi singur fără să fie manipulat, să poată decide singur ce e bine și ce e rău. Din păcate se încearcă de ani de zile să se distrugă învățământul, cum să vă spun încet, sistematic, pas cu pas. Mai suntem o mână de oameni care rezistă, dar în ultima vreme îmi pun întrebare: Cât mai putem opune rezistență? Cât mai avem puterea de a spune: învață că e bine pentru tine, nu pentru mine, ci doar pentru tine.
În ultima vreme m-a tot bătut un gând să renunț la luptă, dar de fiecare dată ochii copiilor m-au ridicat, m-au determinat să visez în continuare la o țară frumoasă, condusă de cine trebuie, în care oamenii să poată trăi în liniște și bucurie...Vise, vise...
Realitatea e că tinerii nu mai au încredere și pleacă văzând cu ochii undeva în alte țări unde legea e lege, unde munca e prețuită, unde educația e la loc de cinste!
Cât de mult mi-am dorit să schimb ceva...dar cred că eu m-am schimbat. Deși toți cei care mă cunosc îmi repetă că sunt la fel! Da...O visătoare într-o lume a tristeții.
Adevărul e că mi-am dorit să plec departe de aici, chiar dacă mi-aș smulge inima din piept, dar nu am putut până acum. Sunt legată cu fire invizibile de locurile dragi, de pădurile de aici, de dealurile mele verzi, de cetățile frumoase și de marea mea albastră.
Așa că-mi spun: Rezist. Rezist. Încă Rezist.
Și-mi număr anii până la pensionare!
Și plâng de acum că la pensie trebuie să lucrez ca să mă întrețin!
Dar m-am gândit că la pensionare mă retrag undeva la țară și cultiv legume și am ce să mănânc! Și dacă prietena mea vrea să vină, o poftesc, că prietenii sunt cei care se susțin mereu și la bine și la greu.
Așa că, trebuie să fac o petrecere de pensionare de acum ca să fiu sigură, că nu se știe!
Acum cât mai am chef să dansez, că sigur nu o să fiu o pensionară cum sunt străinii aceia pe care-i văd peste tot pe la noi prin țară: destinși, râzând din toată inima și cu un chef de viață...
Doamne, eu nici acum nu am așa chef de viață!
PS. Dacă facem petrecerea de pensionare de mai multe ori, nu-i bai!
Decât deloc, mai bine de mai multe ori. Așa că...
Pentru prietena mea,
pentru voi,
Mihaela
Comentarii
Trimiteți un comentariu