Tristețea inimii mele...

Când am început să scriu am făcut-o dintr-o dorință arzătoare a sufletului meu. Era ceva ce-mi doream de ani de zile, dar niciodată nu mi-am făcut timp...
Viața, viața...mi-a dat timp.
Nu am cerut...eu...nu cer niciodată!
Doar că...am primit! Întotdeauna primesc!
Câteodată e bucurie, câteodată e blestem.
Aș vrea să spun că e bucurie, dar nu pot!
Este așa...pur și simplu.

În săptămâna aceasta m-au pus pe gânduri câteva lucruri. O să vă spun...pentru că trebuie.
O întrebare: Avem o problemă cu denumirea de prieten?
Câtă frământare mi-a provocat, câtă jale și suferință... Oare am o problemă?
Suntem noi capabili să vedem cine ne este cu adevărat prieten?
Eu...
Eu îi învăț pe alții despre prietenie. Ciudat, nu?
Spun așa: prietenul este acela care este alături de tine când ai nevoie. Poți primi de la el doar ...o vorbă bună! Vorba aceea valorează enorm. E esența...
Acum...
Acum e prima dată în viața mea când am nevoie doar de...vorbe bune.
Acum e prima dată când am nevoie de PRIETENI!
Acum e prima dată când încerc să văd realitatea din mai multe unghiuri, să văd realitatea prin ochii persoanelor din jurul meu.
O să mă certați.
De ce, tu nu poți să o vezi?
Ba da. O știu, logic...dar inima, inima nu poate!
Iubești, o să ziceți.
Nu. Iubirea a dispărut purtată de vânt departe, departe...
Revoltă-te!
Nu pot. Sunt incapabilă...
Atunci...strigă!
Nu pot.
Împotriva cui să strig? A lui? Ce sens are?
Împotriva vieții? Ce sens are...îmi va răspunde, ea?
Împotriva lui Dumnezeu? Nu. El știe ce e bine pentru mine...
Deci, împotriva cui să strig?

Realitatea e cruntă, e greu de asimilat...așa că aleg să o pun undeva deoparte și să încerc să uit puțin câte puțin...
O să mă certați, iară!
Înfrunt-o! o să ziceți.
Da...o s-o fac...dar nu acum, acum...nu pot.
Poate într-o zi o să pot, dar acum nu.

Deci, am o problemă cu denumirea de prieten?
Nu.
Pentru mine prietenul este omul pe care-l simt alături de mine, e acela care știe să mă certe când trebuie, știe să mă încurajeze, știe că eu...întotdeauna îl ascult și-i dau sfaturi așa cum mă pricep eu!
Prietenia trece peste timp...ea nu se șterge din sufletul omului. Ea e acolo pentru totdeauna.
Uneori viața mai face așa o curbă și te desparte de anumite prietenii, dar în zilele noastre avem tehnologia!!!
Tehnologia care ne poate apropia, dar ne și poate despărți! Depide cum o folosești.

Aseară am fost întrebată de ce în scris nu mă revolt.
Nu știu, am răspuns. Și chiar nu știu.
Aș putea să o fac, nu-mi este greu...dar nu am această dorință!
Scrisul e ceea ce-mi place, scrisul e joaca mea, e modul meu de a așeza cuvintele într-o logică, e dorința de a-i face pe oameni să zâmbească, să râdă, să se amuze și să fie fericiți.
De ce să le transmit doar partea rea și nedreaptă a vieții?
E destul că o știu eu...

Am fost sfătuită să disting între realitate și dreptate.
Vă spun sincer m-am dus la dicționar. Am fost curioasă să văd exact sensul cuvintelor...
Da...
O idee care mi-a dat altă bătaie de cap...
Înțeleg care este realitatea, știu care este dreptatea, dar...nu mă încălzește cu nimic.
Eu tot tristă sunt.
Nimeni, nici chiar prietenii, nu îmi poate lua tristețea. E acolo face parte din mine, m-am cufundat cu totul în ea...
Câteodată o îmbrățișare venită de nicăieri mă surprinde și mă scoate din tristețea mea, atunci mă uit în jur și îmi spun: viața merge înainte!
Doar că eu...încă nu pot uita!

Un singur om a rezumat totul într-o propoziție ( Un lucru la care eu nu m-am gândit!!).

El m-a întrebat:
  - Ți-a rupt inima?
Iar eu i-am răspuns simplu:
  - Da.
Acum vedeți, vedeți motivul tristeții?