Visul...
Visul e momentul acela în care îmi dau seama că sunt într-o altă lume, dar nu pot sa-l opresc. Nu pot să deschid ochii și visul continuă.
Visul...
Câteodată e plin de culoare, altădată e...înfiorător...
Astăzi am visat flori. Crini mari portocalii, crinii pe care-i găseam demult în grădina bunicii mele.
I-am luat în brațe și i-am purtat spre casa atât de dragă...
Dar ceva m-a oprit la poartă...
Nu mai aveam flori în mână, aveam farfurii! Unele, cele de dedesubt s-au spart și îmi tăiau picioarele. Nu puteam să le las, nu puteam să strig, vedeam oameni care mă priveau și nu făceau nimic, doar zâmbeau. Ei zâmbeau, iar eu...plângeam de durere.
Am deschis ochii pentru o clipă, mi-am dat seama că e un vis, dar pleoapele s-au lăsat încet și am reintrat... Sunt pe dealurile copilăriei mele, pășesc prin iarba plină de flori, mirosul...de fân!
Doamne! E vis sau realitate?
Câtă fericire în momentul acela!
Nimic nu putea atunci să mă facă să sufăr. Nimic.
Astăzi...
Tresar.
În fața mea chip de înger îmi șterge încet lacrimile...
Mă sărută încet pe frunte și mă dezmiardă încetișor: mimi, mimi...
Îi fac loc să se așeze lângă mine. Mă îmbăt de mirosul ei, îi iau mâinile și-i le sărut...
Cât de bine e!
E fericire pură!
Adorm.
De data asta sunt acolo departe în câmpul meu plin de margarete, de maci, de flori vineții, de ierburi înalte. Mă întind pierzându-mă în ele. Un fluture se așează pe pieptul meu. Îmi țin respirația, doar pentru o clipă vreau să fie numai al meu! Zboară...
Zâmbesc.
Tresar.
Cineva se mișcă neliniștit în somn...
O mângâi și-i șoptesc: sunt aici, sunt aici...
Doarme îngerul meu, doarme.
Somnul nu mai vine, dar gândul meu e acolo departe, departe.
Viața e plină de surprize, doar trebuie să le cauți.
Unde să le caut? întreabă sufletul meu.
Nu știu, răspunde mintea.
Să ieși, să cunoști oameni, să socializezi, să înveți să pierzi, să înveți să câștigi...
Dar nu am putere, spune sufletul.
Trebuie, trebuie...
Lacrimi se strâng în ochii mei și strâng pumnii în semn de revoltă: nu pot, înțelege!
Trebuie, îmi repetă mintea.
Nu pot! Nu pot, să o iau de la capăt! Cum, cum să mai am încredere în oameni, cum?
Nu știu, răspunde mintea...dar trebuie.
Cauți, cauți până când...
Da...
Știu...
E lupta mea...
E viața mea...
E ...greu.
Visul e momentul acela în care îmi dau seama că sunt într-o altă lume, dar nu pot sa-l opresc. Nu pot să deschid ochii și visul continuă.
Visul...
Câteodată e plin de culoare, altădată e...înfiorător...
Astăzi am visat flori. Crini mari portocalii, crinii pe care-i găseam demult în grădina bunicii mele.
I-am luat în brațe și i-am purtat spre casa atât de dragă...
Dar ceva m-a oprit la poartă...
Nu mai aveam flori în mână, aveam farfurii! Unele, cele de dedesubt s-au spart și îmi tăiau picioarele. Nu puteam să le las, nu puteam să strig, vedeam oameni care mă priveau și nu făceau nimic, doar zâmbeau. Ei zâmbeau, iar eu...plângeam de durere.
Am deschis ochii pentru o clipă, mi-am dat seama că e un vis, dar pleoapele s-au lăsat încet și am reintrat... Sunt pe dealurile copilăriei mele, pășesc prin iarba plină de flori, mirosul...de fân!
Doamne! E vis sau realitate?
Câtă fericire în momentul acela!
Nimic nu putea atunci să mă facă să sufăr. Nimic.
Astăzi...
Tresar.
În fața mea chip de înger îmi șterge încet lacrimile...
Mă sărută încet pe frunte și mă dezmiardă încetișor: mimi, mimi...
Îi fac loc să se așeze lângă mine. Mă îmbăt de mirosul ei, îi iau mâinile și-i le sărut...
Cât de bine e!
E fericire pură!
Adorm.
De data asta sunt acolo departe în câmpul meu plin de margarete, de maci, de flori vineții, de ierburi înalte. Mă întind pierzându-mă în ele. Un fluture se așează pe pieptul meu. Îmi țin respirația, doar pentru o clipă vreau să fie numai al meu! Zboară...
Zâmbesc.
Tresar.
Cineva se mișcă neliniștit în somn...
O mângâi și-i șoptesc: sunt aici, sunt aici...
Doarme îngerul meu, doarme.
Somnul nu mai vine, dar gândul meu e acolo departe, departe.
Viața e plină de surprize, doar trebuie să le cauți.
Unde să le caut? întreabă sufletul meu.
Nu știu, răspunde mintea.
Să ieși, să cunoști oameni, să socializezi, să înveți să pierzi, să înveți să câștigi...
Dar nu am putere, spune sufletul.
Trebuie, trebuie...
Lacrimi se strâng în ochii mei și strâng pumnii în semn de revoltă: nu pot, înțelege!
Trebuie, îmi repetă mintea.
Nu pot! Nu pot, să o iau de la capăt! Cum, cum să mai am încredere în oameni, cum?
Nu știu, răspunde mintea...dar trebuie.
Cauți, cauți până când...
Da...
Știu...
E lupta mea...
E viața mea...
E ...greu.
Comentarii
Trimiteți un comentariu