Cuvintele din ochii tăi...

Mai țineți minte expresia: o minte sănătoasă într-un corp sănătos?
Ce-ți veni iarăși? o să mă întrebați voi.
Păi era...un gând. Un gând care nu-mi dă pace de ceva vreme...
Într-o zi o idee, în alta un gând...mai ai multe? o să întrebați voi ștrengărește.
Da, mai am, mai am... spun eu tristă.
Ești tristă? întrebați voi surprinși. De ce?
Păi gândul, gândul nu-mi dă pace...
De ce?
Pentru că nu înțeleg, chiar nu înțeleg...
Ce nu înțelegi? întrebați voi mirați. Tu...
Păi vedeți...am citit undeva așa: "Boala poate fi o oportunitate pentru a ne rearmoniza echilibru corp-minte-suflet".
Și?
Și mă tot întreb dacă...
Dacă?
Dacă boala mea e doar pentru a-mi găsi echilibrul pierdut? Oare e posibil? E ciudat...boala s-a declanșat ca o reacție a corpului la stres, supărare...Eu chiar nu am reușit să le stopez oricât de mult am încercat...Acum e oarecum în regulă, dar oare pot privi boala ca pe o oportunitate de a-mi găsi echilibru?
Nu știm...o să spuneți voi triști, nu știm.
Da...

E gândul, gândul care nu-mi dă pace. De ce un om trebuie să fie în fața bolii ca să vadă că viața trece pe lângă el? De ce trebuie să facem mereu compromisuri și la sfârșit să fii vinovat că le-ai făcut!
De ce?
Nu știm, șoptiți voi, chiar nu știm.
Da...

Mă uit la oameni...mă uit în ochii lor și văd: bucurie, fericire, tristețe, ură, ciudă, blândețe...de toate!
Dar când mă uit...la tine văd altceva!
Ce vezi? șopteți tu cu lacrimi în ochi. Ce vezi?
Văd...cuvinte!
Cuvinte nespuse, cuvinte care-mi povestesc iubirea ireală, cuvinte care-mi arată blândețe gesturilor tale, cuvinte care-mi îmbrățișează trupul bolnav, cuvinte care vor să-mi protejeze ființa, cuvinte...nerostite, suspendate în aer, cuvinte care mângâie inima cea plină de durere, cuvinte...
Da...șoptești tu, da...

Gândul, gândul acesta nu-mi dă pace. De ce?
Nu știm, îmi șoptiți voi, nu știm... Și tu, tu...te pierzi în voi!
Da...nici eu! Undeva în inima mea nu mai găsesc cuvinte, nu mai găsesc simțirea, nu mai găsesc...nimic. E gol, e pustiu, e...liniște. O liniște ireală.
Mă uit în ochii tăi și zâmbesc, așa discret, nu poți ...îmi ocolești privirea, încerci să mă alungi, dar nu poți! Sunt reală, sunt aici și sunt tot EU!
EU...eu încă nu m-am contopit cu noi!
Eu sunt eu, cea simplă, cea zâmbitoare, cea copilăroasă, cea jucăușă, cea...
Da...spuneți voi șoptit. Și în șoapta voastră eu nu-l mai disting pe TU...A plecat, s-a dus...nu mai e!



Îmi întorc privirea la noaptea frumoasă cu o lună imensă care tronează pe bolta de catifea a cerului.
Vorbesc cu stelele șoptindu-le: Când o să-l vedeți să-i spuneți...doar două luni, doar două luni...
Două luni? șoptiți voi cu glas stins...
Da...
Atunci voi pleca privirea mea asupra voastră și cu grijă voi citi cuvintele din ochii tăi...
Doar din ai tăi!


***
Am fost întrebată unde este articolul "Străinul de lângă mine". Nu este, încă nu l-am scris. E ultima parte a cărții mele. Mai este până atunci. Dar mi-am propus ca de mâine să termin capitolul și să mai fac un pas. Mi-e dor de personajele mele!
Boala asta și-a făcut de cap iarăși, dar eu mă încăpățânez și nu cedez. Îmi depășesc limitele!
În zilele trecute am văzut un reportaj despre un atlet care spunea că alergatul e voința de a-ți depăși limitele. Ei, eu alerg cu mintea! Alerg ca să-mi depășesc limitele!
Cine știe...poate voi reuși să înțeleg cu adevărat cuvintele nespuse din ochii...tăi!

***
Imaginea e făcută de mine și se numește: Lună plină!