Treceți la conținutul principal

Inceputul sfarsitului...

"Aya priveste cu o tristete fara de seaman manuscrisul. E gata. Un an de munca...
O munca frumoasa, provocatoare, cu bucurii  si cu tristete multa din cauza problemelor mari, dar e gata! Un sentiment de pustiu ii strabate sufletul, parca...copilul ei a plecat. Undeva, candva a mai avut acest sentiment...intr-o zi frumoasa de vara. Da. Trist, isi spune ea.
Ia plicul si pune manuscrisul tacticos si maine, maine...o sa-l trimita.
Ce o sa faca apoi?
Cum o sa fie viata ei?
Cum o sa suporte copii vestea?
Intrebari care-i chinuie mintea fara sa gaseasca vreun raspuns...

Se plimba trista spre lacul linistit. Soarele e imbracat in nori negri de furtuna. Parca natura e conectata cumva prin fire nevazute de sufletul ei. Mai are o zi, o zi de singuratate, maine...ajung copii. Si...nu stie cum o sa fie. Greu.

Se pune pe jos pe iarba si priveste lacul de clestar...
Ar vrea sa atinga cu mana apa si sa strecoare picaturi in sufletul ei. Sa curete totul, sa limpezeasca.
Dar nu poate si sentimentul de neputinta e atat de intens incat ridica ochii spre cer...

Ploaia incepe deodata. Picuri mari care se rastoarna peste ea, care o racoresc si o patrund pana in suflet. Sta nemiscata, statuia unei femei in ploaia de vara, biciuita de vant si apa... Nu clipeste, nu se misca, accepta tot ce vine, doar fruntea, fruntea e sus. Privirea e spre cer. Nu vede nimic pentru ca ploaia ii spala ochii si fata, dar nu se misca.
Copacii freamata, furtuna e cumplita, traznete si fulgere in jurul ei, dar ea...ea nu se misca.
E un curaj nebun, ii spune mintea, dar nu se ridica...
E nebunie curata! ii spune sufletul, dar nu se misca...
Fruntea ramane SUS, privirea spre CER, doar stropii mari si reci ai ploii se imbratiseaza intr-un dans nebun cu lacrimi mari, fierbinti.
Un rau din lacrimi, un rau de suferinti adanci...

A stat asa...plangand...minute in sir. Pana cand a simtit ca sufletul s-a racorit.
Atunci, doar atunci, s-a ridicat si linistita nevazand urgia din jurul ei, a intrat in casa ei draga, casa de la lac.

E in fotoliul ei preferat, a reusit sa se incalzeasca...dar sta ascunsa intr-o patura verde. In mainile tremurande are ceaiul preferat, ceaiul acela de ghimbir!
Linistea e strabatuta din cand in cand de fulgere si tunete. Le vede, le aude, dar nu-i este frica.
Ia linistita telecomanda si dupa mult timp...vrea sa vada ce se intampla in lume.
Nimic schimbat, isi spune ea trista. Lumea isi vede de treaba!
Se aranjeaza mai bine...si asa ghemuita adoarme...

Aude batai in usa asa de puternice incat sare din fotoliu si se uita nauca unde este...nu isi da seama!
Bataile continua intr-un ritm ametitor.
Aya isi da seama ca cineva e acolo in ploaie si asa grabita se duce la usa si o deschide.
[...]
In fata lui e...ea, micuta, cu ochii mari, muti de uimire, cu parul ravasit, parca mai slaba decat acum doua saptamani...
  - Hei! nu ma primesti? Ploaia aceasta m-a facut sa ratacesc drumul! De doua ore ma chinui sa ajung la tine!
[...]
Aya privind la el lung deschide usa larg ca sa-i faca loc...
  - Ce ma fac? spune mintea ei.
  - Cum o sa fie viata mea acum? intreaba sufletul ei.
  - Ce-ar trebui sa spun? isi spune ea ingrozita.
Inchide usa ...si sta asa in picioare, fara sa stie ce sa faca, debusolata de surpriza pe care viata i-a facut-o.

Ridica privirea incet, incet cu teama...si intalneste doi ochi verzi ca lacul ei drag, doi ochi care rad la vederea ei...si atunci pentru prima data, dupa doua saptamani stie, stie ca nu mai este singura.
 Ca prietenul ei drag este aici, cu ea cand... o sa le dea vestea."

***
Iata ca am terminat inca un capitol, capitolul trei.
Va spuneaam candva in unul din articole ca totul are o logica doar in mintea mea, ca timpul se intrepatrunde mereu, ca personajele apar si dispar.
Sa nu va suparati ca scriu fara diactrice. Asa cum le spun prietenilor mei mi-am " microbit" unealta de scris.
Asa ca am gasit alta, dar...ne adaptam, nu?
Imi place ideea de carte in timp real. Acum am cateva zile numai pentru mine, asa ca
INSPIRATIE VINO!

Stiu cum se numeste capitolul patru!
Stii? o sa ma intrebati surprinsi.
Da.  
CALATORI PRIN TARA...
Asa ca...sa calatorim, sa vedem, sa transmitem!



Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Dacă aș fi...

Mi-am prins flori în păr și privesc spre voi amuzată.Da, da...știu. O să mă întrebați ce găsesc de râs într-un timp al încercărilor. Spre surprinderea mea, mai sunt zile în care zâmbetul revine așa de nicăieri. Pur și simplu.
Am lipsit o perioadă destul de lungă, dar asta e pentru că încă nu reușesc să-mi partajez programul în așa fel încât să am timp de lucru- timp de scris - timp liber- timp de studiu. Și ele se îmbină așa de haotic, încât la final de săptămână îmi spun: „Of, iarăși ai uitat de blog!”
Un alt aspect important este faptul că înainte de pandemia...( aici sunt câteva cuvinte pe care voi nu trebuie să le auziți😃) a sta în fața ecranului și a scrie pe tastatură era o adevărată relaxare, o plăcere nevinovată, dacă vreți voi, iar acum, de când cu situația aceasta „minunată” deabea aștept să închid calculatorul și să nu mai văd ecranul.  Munca online din punctul meu de vedere este cea mai neinspirată muncă.  Adică, să ne înțelegem, pentru angajator este nemaipomenit, deoarece oa…

Reconectare la umanitate

Mi-am prins flori în păr și privesc spre voi cu zâmbet.Viața este cu bune și rele, important este să avem încredere în noi și să ne „ridicăm” de fiecare dată de jos și să o luăm de la început. Trăim cu trecutul în suflet, trebuie să ne împăcăm cu el într-un final, dar acesta nu trebuie să ne definească.  Noi suntem ceea ce suntem, nu ceea ce cred alții despre noi sau ce vor alții de la noi.
În ultimele luni viața noastră, a tuturor, s-a schimbat total.  Virusul acesta ne-a „furat” liniștea. Toți ne-am văzut obligați să luăm o pauză de la realitatea personală. Spre surprinderea mea majoritatea populației a acceptat foarte ușor toate măsurile.  Zic eu, că toți am dat dovadă de responsabilitate. Mă întreb tot mai mult dacă sacrificiul pe care l-am făcut toți este apreciat și a contat? Oare? Mi-aș dori să văd mai multă încredere și speranță, calm și responsabilitate, pentru că acestea se transmit. Întotdeauna, chiar întotdeauna ele pleacă de „sus” în „jos”. Eu sunt...„jos”, voi? Și nu simt calmul…

Scrisoare pentru prietenii mei...

Scrisoare pentru prietenul meu și pentru prietena mea

Copil uimit, cu ochii mari, cu privirea debusolată, cu durere și întristare în sufletul și inima mea...
Așa mă simt. Așa sunt.
Sunt proastă câteodată. Chiar de chiar. Îmi pare rău, tare rău. Sincer. Doar acum mi-am dat seama că v-ați simțit nedreptățiți. Aveți dreptate, chiar aveți.

Draga mea prietenă și dragul meu prieten,
Voi doi nu vă cunoașteți, nici măcar nu știți de existența celuilalt, eu sunt doar un punct comun.
In urmă cu două săptămâni v-am pus aceeași întrebare. Nu mi-ati răspuns, dar mi-ati promis că o să o faceți. Ați fost sinceri...doar că mie mi se pare că timpul se termină. Mi-am dorit atât de mult acel răspuns încât...am fost dezamăgită.
Nu de voi sunt dezamăgită, departe de mine gândul, nu!
Dezamăgită de mine, de dorința imensă de a știi că voi sunteți bine, sunteți fericiți, că viața voastră e una liniștită...Asta mi-am dorit să aud de la voi.
De ce? o să mă întrebați.
Păi pentru că indiferent ce credeți voi...s…