Lumina sufletului meu...

Astăzi am avut o dorință imensă de a termina povestea Ayei, dar nu pot. Nu încă!
De ce? o să mă întrebați.
Pentru că...nu e timpul!
Nu e timpul? vă strâmbați voi spre mine.
Da, nu e timpul. Când mintea mea poate gândi mai departe povestea o s-o facă, pur și simplu!

Cineva mi-a zis demult, demult că până nu trăiești nu poți așterne cuvintele pe hârtie...Îmi vine să râd și acum...
De ce? Nu e adevărat?
Nu. Povestea e în mintea mea cu mult timp înainte să o pun pe hârtie. E acolo și gata.
Să vă dau un exemplu: dacă vreau să mă gândesc la mare și la o întâmplare care se petrece acolo pe țărmul mării...o pot face! Închid ochii și îmi imaginez. Simplu.
Dacă vreau ca personajul meu Dany să trăiască o aventură la munte...nu trebuie să văd muntele ca să-l duc acolo în cuvintele mele, e suficient să gândesc așa...simplu, nu?

Pentru unii oameni contează numai ceea ce e concret, palpabil...
Pentru mine...contează totul! Și ce văd, dar mai ales ce simt.
Felul în care văd eu lumea care mă înconjoară e esențial.

Întrebarea e eu mă raportez la lume sau ea la mine?
Greu de răspuns!
Simplu! o să spuneți voi. Tu ești în centru, lumea e în jurul tău!
Nu, nu e atât de simplu...spun eu tristă.
Eu...nu sunt centru. Eu nu văd așa lucrurile.
Eu îi văd pe toți oameniii așezați într-un cerc.
Imaginați-vă că sunt niște puncte care formează cercul. Eu sunt doar un punct, un mic punct.
Nu înțelegem, spuneți voi încruntându-vă.
Ba da. Sigur înțelegeți. Când desenați cu compasul cercul fixați bine partea ascuțită în mijloc și apoi învârtiți încet, încet...
Fiecare punct e la aceeași distanță de mijloc.
Și?
Simplu. Toți suntem egali!
Ei! nu era vorba de egalitate aici, spuneți voi puțin dezamăgiți.
Da, nu era vorba, vă dau eu dreptate. Am vrut doar să vă explic că eu sunt alături de toți oameniii.
Adică?
Of! Dacă punctele acelea nu ar sta unul lângă altul la aceeași distanță de mijloc am mai avea cercul?
Păi...nu!
Păi vedeți, doar împreună reușim!
Reușim? ridicați din sprânceană voi.
Da, reușim. Reușim să aducem un zâmbet pe fața celuilalt, reușim să ștergem o lacrimă, reușim să facem să tresară inimi...reușim!

Bine, am înțeles. Tu îi vezi pe toți oameniii lângă tine. Dar ei?
O, ei? exclam eu amuzată. Ei mă văd doar ca o persoană care e în jurul lor!
Păi...e corect? întrebați voi dezamăgiți.
Nu, nu e. Dar v-am mai spus nimic nu e corect. Trebuie însă să depășiți momentul și să mergeți mai departe...
Ușor de zis, greu de făcut...spuneți voi.
Da, dar nu imposibil. Acesta e marele secret: nimic nu e imposibil!
Și să vă mai spun ceva: în zilele acestea am primit ajutor de la oameni care mă cunoșteau foarte, foarte puțin!
Ei! nu mai spune, spuneți voi neîncrezători.
Da, e greu de crezut, dar de fiecare dată când sunt așa de tristă încât nimeni nu mă poate scoate din acel moment...cineva mă ajută, așa pur și simplu. Și mă minunez și eu în mintea mea, cum se poate întâmpla asta!
Și? Ai găsit răspunsul?
Eu da...dar e secretul meu!
Păi nu ni-l zici? mă întrebați voi dezamăgiți.
Nu. Fiecare om trebuie să-și găsească ...lumina!
Lumina?
Da, lumina sufletului său.
Lumină sufletească?
Da. E simplu, dar despre aceasta o să vă scriu altă dată.

Până atunci să nu uitați că trebuie să ai voință să mergi mai departe, să ajuți că și tu o să primești ajutor și să zâmbiți la soare!
La soare?

Da! pentru că el vă luminează sufletul, vă cuprinde în brațe într-o îmbrățișare delicată și vă dă toată energia de care aveți nevoie pentru încă o zi. Așa că zâmbiți și îmbrățișați cât mai mulți oameni.

***
O imagine care sper să vă placă!