Umbra mea de fericire...

Ce înțelegeți voi prin fericire?
Ușor...ziceți voi, mai bine...
Să nu vorbesc de fericire? Nu? Nu mă lăsați? De ceeee?
Păi...nu vrem să te întristezi, șoptiți voi...
Of! Dar nu mă întristez...
Bine...fie! Uite facem așa...când simt că mă întristez mă opresc.
Bine...șoptiți voi, bine...

Palmele mele se îmbrățișează tăcut, iar degetele alunecă pas cu pas pe fiecare punct al rozarului. Buzele șoptesc fără oprire cuvintele rugăciunilor...Din când în când mă opresc, simt cum gândul meu zboară...și nu pot continua până, până nu-mi aduc gândul înapoi!
Dar el zboară departe, departe...

<<Pașii mă poartă pe cărări de munte...Mergem voioși povestind, râzând, printre copacii care ne oferă din belșug umbra lor. E atâta liniște...Grupul s-a destrămat, unii sunt mai în față, alții au rămas în urmă. Nu contează, toți suntem liniștiți pentru că e unul din acele momente de relaxare după un an de muncă.

Sunt fericită, mă uit cu drag la fiecare...Toți împreună! Am reușit! îmi strigă inima cu o bucurie fără margini. Am reușit!
Ridic privirea...și văd crengile care se îmbrățișează în înaltul cerului și freamătă ușor la adierea lină a vântului. Aș vrea să mă așez, acolo în drum, dar nu pot...Câtă liniște!
Un glas mă aduce înapoi...din înaltul cerului și un braț mă cuprinde într-o îmbrățișare...
Mă uit amuzată...astăzi toți vin, mă îmbrățișează apoi...fug!
Sunt așa de fericiți!
Chipurile lor vesele mă fac să râd, alerg în rând cu ei, mă prostesc, glumesc...

Drumul cotește și în fața noastră apare lacul...
Cât de frumos!

Ne așezăm pe jos și fiecare privim în tăcere această minunăție...până și cei mici au tăcut preț de câteva minute...
Soarele își revarsă cu dărnicie căldura peste chipurile noastre îmbujorate, dar vântul adie răcorindu-ne sufletul și mintea...
Aici e doar un popas...mai avem de mers, mai avem...

Urcăm, urcăm pe cărări de munte. Pasul e mai domol, oboseala se așterne încet la cei mai mici și potolește avântul acela copilăresc.
Zâmbesc. Cât de dragi îmi sunt!

Simt, simt că ajungem. E ceva în aer. E o simțire peste înțelegere! Le spun...imediat ajungem! Se uită curioși la mine, cred că în gând își spun: iarăși începe!
Un glas vesel din față strigă: Am ajuns!
Și cei de lângă mine...mă privesc...lung.
Zâmbesc. Habar nu au ei! Dar nu mă mai obosesc să le explic, nu ar înțelege.
Aș putea  să merg cu ochii închiși și aș știi când sunt acolo.

Locul e plin de culoare...

Flori portocalii strălucesc în aerul răcoros al dimineții...
Le mângâi petalele și sunt atentă să nu mă pictez de la polen...
Glasuri cristaline îmi fac sufletul să tresare...
Sunt toți! Toți adunați în jurul...IZVORULUI!

Beau apa rece ca gheața, se stropesc, râd, aleargă, se întorc parcă sunt niște albine care au ajuns la stup.
Câtă fericire în sufletul meu!

Mă așez și gust din apa rece...și simt o îmbrățișare plină de căldură...
O iau în brațe și o dezmierd, îi sărut părul și mă-mbăt de mirosul ei. Se desprinde veselă și fuge...

Cuvinte multe, unele spuse, unele nu...Locul e...minunat.
Minutele trec, dar parcă nici unul nu vrem să plecăm. Dar trebuie...știm asta și ne ridicăm...
Ne luăm rămas bun de la un loc de poveste, ne luăm rămas bun de la florile minunate, ne luăm rămas bun de la pomi, de la iarbă, de la natură...
Eu, eu pășesc cu grijă în urmă...
Sunt fericită, atât de fericită!
Râd în gând, în privire, în inimă, în minte, în haine, în port!
Rămas bun șoptesc, rămas bun...părinte Arsenie, rămas bun...>>

Gândul se întoarce...și mâinile mele ating fiecare mărgea a rozarului și buzele rostesc rugăciunea, dar din timp în timp cuvintele sună încetișor: te rog fierbinte dă-ne tuturor iubire în suflet...
Doar iubire...iubire...

***
Pozele sunt făcute de o persoană dragă, dragă mie, căreia îi mulțumesc din suflet.
Iar rândurile pentru voi... voi cei care citiți dimineața în timp ce sorbiți încetișor din cafea!
Atept să văd...vă aduceți aminte?