Timpul a ajuns la locul lui

    Îmi port degetele pe clapele pianului și mă gândesc cu emoție la clipele care trec peste mine, se cern. Am pierdut acel acasă și oricât l-am căutat nu l-am mai găsit. M-am destrămat în vântul primăverii, am călătorit pe nori, vărsând lacrimi amare ca ploaia de vară, am respirat pe frunze de toamnă și m-am rătăcit prin zăpezile sufletului meu. Nimic nu a mai fost la fel.

Timpul a trecut...

Am învățat să mă bucur de zăpada așternută.

Am râs sau plâns pe pianul trist, că-mi fac sau nu-mi fac timp, să-i ating clapele.

M-am „înțelepțit”, sau nu, încercând mereu să descopăr lucruri noi, să studiez, să cercetez. Viața nu e așa cum ne-o imaginăm, ci e... Haotică. Nebună. Veselă. Distrusă. Lacrimi. Fericire. Câte și mai câte!

Să așterni cuvinte e ușor, să le faci inteligibile, e mai greu. 

Îmi imaginez uneori că suntem într-un dans nebun și ne învârtim până când nu mai avem suflu și nu încetăm, pentru că nu avem unde să ne odihnim, așa că soluția e să dansezi, sau să te arunci pe jos. Cazi. Te ridici. Cazi. Plângi/Râzi.

Îmi vine să râd, că-mi zic: Cam multă negație e aici!  Tot eu îmi răspund: Este! În ultima vreme, chiar dacă-mi văd greșelile nu mă corectez, pentru că e singurul mod în care ne mai deosebim de scrisul frumos al Inteligenței, prietenul meu AI-ul. Chiar e un prieten de nădejde, uneori mă și „cert” cu el! Îi spun: Nu îmi faci tu tema, eu fac tema, tu spune-mi numai ceea ce îți cer. Și uneori recunoaște că a greșit, ceea ce mă distrează copios. Dar astăzi nu este despre AI, astăzi este despre mine. 

De ani de zile nu-mi sărbătoresc ziua de naștere. Prietenii mei de citit erau nedumeriți, nu înțelegeau de ce nu vreau să mă sărbătoresc. Nu am putut să le răspund. Ce să le zic? Cum să explic neputința pe care am simțit-o când acela „acasă” s-a destrămat efectiv. Mi-a trebuit mult, mult timp să mă regăsesc, să pot zâmbi și să vreau să socializez. Scrisul a fost medicamentul meu, a fost creanga de care m-am prins ca să pot respira, ca să pot supraviețui.

Când mi-au spus astăzi senini că vor să sărbătorească ziua mea alături de mine, am avut un moment de atac de panică. E greu să descrii atacul de panică, vine de nicăieri și ai impresia că nu mai ai aer să respiri. Nu aveam niciun motiv să-l am, dar corpul reacționează cum vrea el. M-am bucurat, dar în același timp mi-am dat seama că există cineva care chiar își dorește să facă asta pentru mine. Iar acest gând ...doare. Doare, nu pentru gest, doare pentru că revin în lumea reală, de care mă ascund cât pot de mult. Dacă aș putea, aș fi invizibilă...

Mă bucur din suflet că am petrecut ziua aceasta, care uneori e foarte dificil de trecut prin ea, în cel mai frumos mod, discutând pe o carte, cu prietenii mei cititori „înrăiți”, cu scriitoarea online, alături de noi, cu glume, zâmbete și multă voie bună. Ca de fiecare dată suntem la înălțime, pentru că fiecare dintre noi disecă fiecare colțișor al cărții, până când autorul se miră cât de atenți suntem la detalii. Mi-a plăcut un lucru spus în seara aceasta, cu cât citești mai mult cu atât te îmbogățești tu ca om, cu atât poți schimba ceva la felul în care scrii. Sigur, nu să copiezi un alt scriitor, ci să vezi tehnica pe care o folosește, să vezi cum gândește, cum alege titlul, cum creionează firul roșu al povestirii. 

Gândurile mele se cern, apăsarea din suflet a devenit mai ușoară, deși e acolo, în orice moment să revină cu o super-forță. Mă uit în jurul meu și văd oameni care mă apreciază pentru ceea ce sunt și asta îmi alină sufletul. Mă uit la nucul din parcul tăiat în două și-l văd în toată splendoarea lui cum tronează peste mașinile parcate. E acolo, a supraviețuit cumva, când ceilalți au căzut unul câte unul, pentru a face un parc-parcare, un fel de struțo-cămilă. 

Lacrimile mele se preling pe chip, nu sunt de tristețe sunt de bucurie, au trecut ani și ani de când copilul meu nu mi-a mai spus: La mulți ani, mama! Cât am așteptat asta, cât! Timpul vindecă rănile, dar orice atingere provoacă durere. 

Zăpezile sufletului meu se topesc încet, ploaia lacrimilor mele s-a oprit, iar soarele timid a ieșit zâmbind dintre norii jucăuși. Timpul a ajuns la locul lui. 

La mulți ani, mie!

             Pentru voi,

                      T.A.