Treceți la conținutul principal

Dimineață superbă de august...

Verde crud împletit cu roua dimineții...
Liniște ...De mult mi-am dorit liniștea aceasta. 
Iată-mă în tren! 
De data aceasta nu mai am caietul  și stiloul, direct unealta de scris, pentru că nu mai am timp să scriu! 
Ciudat, timpul se comprimă atunci când reușești să faci fel de fel de lucruri.

Dacă în urmă cu o lună vă scriam de călătoria mea în tren, de faptul că doar eu eram cu un caiet în care scriam, iată-mă astăzi în alt tren mergând mai departe...
În fața mea însă, un cuplu simpatic de englezi! A dat norocul peste mine! Eu și engleza mea! Râde Cineva de mine, așa cum eu m-am distrat ieri de povestea aceea simpatică!
Dar...ce credeți ce face doamna cu o ținută tipic englezească? Păi...și-a scos un caiet și își notează impresiile în el. Am tras cu ochiul ( nu-i frumos, dar nu m-am putut abține! Nu m-am holbat, așa...discret!) și are și desene cu locurile prin care a trecut! Eeee...

Așa că de data aceasta... frumusețea locurilor o văd în privirea turiștilor din fața mea. 
Cât de atenți sunt la tot ce îi înconjoară! 
Aș vrea să vă imaginați doi oameni simpatici care privesc asemeni mie ținuturile mele dragi.
De ce îți sunt așa de dragi? o să mă întrebați voi. Sunt doar dealuri, sau eventual munți, sau cine știe pe unde mai umbli de data aceasta!

Nu știu nici eu, mi-e dragă țara aceasta...
Aș vrea să vedeți prin ochii mei...
Mă îndrept spre munți. Culmile domoale ale dealurilor încep să se ridice semn că în curând vor apărea munții. Copaci bătrâni își întind crengile parcă trezindu-se din somn...Îi atinge roua dimineții într-o poleire de diamante mici pline de lumină. Culorile se-mbină trecând de la verde crud la ruginiu.
Soarele își întinde razele într-o îmbrățișare blândă peste câmpia înconjurată de dealurile străjuite de munții care se văd în depărtare...

Mi-aduc aminte de dimineața aceea în care Aya urca  pe deal pentru a prinde răsăritul de soare, sau mai exact curcubeul din roua dimineții. 
Uite că Dumnezeu îmi dă astăzi un cadou: 
Am prins curcubeul în roua dimineții, într-o zi superbă de august! 

Nu pot să o ating, deși cu ochii minții îmi întind degetele pentru a prinde sclipirea de smarald. Imaginați-vă așa: fiecare fir de iarbă scânteind în soarele domol de august... și trenul care merge în ritmul lui, adică așa cum v-am învățat... cu viteza melcului turbat!  
Dar ce contează, acesta este farmecul! Dacă ar merge mai repede nu am mai vedea toată aceasta frumusețe.

Și știți ceva, nu numai eu apreciez acest lucru o fac și turiștii, iar lucrul acesta nu poate decât să mă bucure nespus. Avem o țară frumoasă! 
Și uite vorbind cu voi, trenul în sfârșit a prins viteză!

Mă gândeam...că în ultimii ani am pierdut foarte multe lucruri frumoase. 
Știu... o să-mi ziceți că a fost mai comod să merg cu mașina și vă dau dreptate, dar din mașină nu ai timp atât să privești. Poate doar la mine a fosta așa, poate voi puteți să simțiți și să priviți locurile prin care treceți și din mașină, eu însă nu am putut.

O să mă râdeți spunând: Nu ai avut ochi să vezi? 
Ba da, am avut, dar nu știu de ce ( sau poate nu vreau să recunosc!) eram mereu stresată și agitată încât nu reușeam să mă bucur de peisaj, de frumusețea locurilor, de tot.
Poate doar nu aveam liniștea necesară să zâmbesc... Cine știe... poate nu era liniște deloc în jurul meu pentru că mereu mergea o stație în care se auzeau cele mai frumoase cuvinte! 
Până la urmă chiar nu mai contează, important este că descopăr LINIȘTEA! Și odată cu ea încep să văd și frumusețea din jurul meu.

În urmă cu o lună râdeam de mine și de aventura mea din tren când nu mi-am găsit locul plimbându-mă din vagon în vagon. Atunci, pentru că era prima dată după 10 ani de când nu am mai fost cu trenul, atunci aveam impresia că numai eu sunt tare, tare înapoiată! 
Dar astăzi mi-am dat seama de un lucru interesant: Nu eram eu cea înapoiată, ci trenul este așa!

Cum? o să spuneți voi, râzând zgomotos.
Simplu, să vă spun: în gara din Brașov s-au urcat foarte mulți oameni. 
Credeți că au știut unde să se așeze? 
Nu, evident că nu! S-au plimbat mai mult decât mine cu biletele în mâini negăsindu-și locul! 
De ce? 
Simplu că nicăieri nu scrie ce număr are vagonul!  
Și uite așa... și-au început și ei aventura în tren asemeni mie în urmă cu o lună. 
Doar că eu...( mândră!!!!) de data aceasta am stat calmă și ce credeți, am dat și indicații! Avantajul celor care merg cu trenul de mai multe ori!

Tocmai am intrat în munți...este superb! Ascult muzică, scriu pentru voi, dar și pentru mine, mă opresc și privesc afară...ce aș mai putea dori, e liniștea mea sufletească... 
Știți ce ascult? 
Nu, normal că nu știți este „Coming home” în interpretarea deosebită a lui Havasi. 
De ce? Simplu, pentru că într-un fel sau altul am revenit acasă!

Dar tu...tu nu ai fost plecată nicăieri, ne-ai spus chiar tu în articolele tale, șoptiți voi. 

Da, doar că în anii din urmă nu am mai simțit casa, casă. 
Acum...simpatic lucru văd altfel, simt altfel, gândesc altfel...și am redevenit Eu! Poate de aceea mă simt ACASĂ! 

Acum sunt acasă în trenul acesta care în sfârșit a prins viteză, între oameni pe care nu-i cunosc ( culmea, majoritatea străini!), privind la frumusețea care mă înconjoară din toate părțile.

Natura, natura este...cea care-mi dă energia și așa cum v-am promis aseară...vă transmit și vouă această energie. 
O simțiți? 
Dacă da...zâmbiți. 
Dacă nu...închideți ochii și imaginați-vă brazi uriași străjuind falnic... un cer de un albastru intens, și...verdele, verdele este peste TOT!

***
Am scris ieri în tren pentru că am simțit că trebuie să vă arăt frumusețea care mi se deschidea în fața ochilor. Nu numai eu sunt impresionată. Toți turiștii erau încântați. Cred că 80% din tren era cu turiști străini!
Astăzi...sunt în civilizație!
Pot însă să vă spun un lucru: Acasă este locul în care sufletul tău este liniștit.



Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Cornul abundenței

M i-am prins flori în păr și privesc spre voi. Pur și simplu. Fără bucurie sau tristețe, fără să zâmbesc, așa pur și simplu. Evenimentele din ultimele zile m-au cam lăsat fără cuvinte. Aș glumi, dar nu-mi prea vine, aș plânge, dar nu-mi vin lacrimile. E așa...cum să zic apocaliptic. Am trăit să o vedem și pe asta! Mi-e teamă, însă, că e doar începutul. M ă întreb de câteva zile care este motivul reacției noastre exagerate din ultimele zile. Cred că ați observat că am folosit persoana I, plural. Marți am fost la cumpărături, normal. Doar nu credeți că sunt altfel. Doar că dacă am ajuns acolo am luat pufuleți, că de, mi-era dor, câteva alimente, nu prea multe. Cert e că dacă am plătit am constatat că în urmă cu două zile, la alte cumpărături obișnuite cheltuiam dublu. Vai de mine, ce mă fac eu cu pufuleții mei! A cum trecând la lucruri serioase m-am tot întrebat de ce reacția aceasta. Am ajuns la concluzia că e oarecum justificată. Ni s-a prezentat situația din China. Acum din ...

Tăcerea din sufletul tău/meu

Nimic nu te sperie mai mult decât tăcerea din sufletul tău. D eseori o durere imensă șterge din suflet tot. Este, cum să spun, asemeni unei furtuni care mătură tot în cale. Acel uragan de care tot vorbesc eu de doi ani. Un uragan care distruge totul, lăsând în urma lui numai prăpăd. Și tăcere. O tăcere adâncă. Care doare. Indefinită pentru cei din jurul tău, dar atât de plină de sensuri pentru tine. Nimeni și nimic nu va înțelege ce este în sufletul tău. Nimeni și nimic nu poate readuce părțile frumoase din trecut înapoi în viața ta. S-a șters. Delete. Degeaba cauți. Mintea ta refuză să mai readucă informațiile. Nimic nu te sperie mai mult decât tăcerea din sufletul tău. Î n timp, ea devine asemeni unui lac într-o zi frumoasă de vară. De o frumusețe ieșită din comun, dar...fără sens dacă ești singur. Când primești pe altcineva în sufletul tău... Știi. Știi că nu vine acolo pentru a umple golul acela, ci pentru a construi împreună un alt vis, o altă realitate a vieții t...

Punct și de la capăt

M i-am prins flori în păr și privesc spre voi cu seninătate. Uneori, se pare, supăr pe toată lumea. Mă întreb dacă fac asta intenționat. Nu. Nu eu supăr. Realitatea supără. Adevărul doare. Adevărul spus în fața cuiva, fără menajamente, e mai cumplit decât orice. De ce? Pentru că oamenii preferă să le spui adevărul așa pe ocolite, sau doar frânturi, ca să poată "duce". Să menajezi sentimentele celor din jur în defavoarea ta. Asta vor. P rivesc cu bunătate spre voi, dar adevărul e tot acela, nu pot să-l schimb, nu-mi doresc să-l schimb. Adevăr și atât. Viața asta ciudată m-a învățat să privesc omul în ochi și să-i spun ce simt chiar dacă nu-i place, să-mi expun punctul de vedere chiar dacă supără, să fiu Eu. Dacă greșesc, e vina mea. Responsabilitatea mea. Mă judec cu extremă seriozitate, dar în același timp aștept foarte multe de la cei din jurul meu. Punct și de la capăt! A m spus asta de nenumărate ori și probabil o să mai repet: scrisul e pasiunea mea. D...