Chip de copil...

Vedeți voi, fiecare dintre noi alergăm în toate părțile, încercăm să facem fel și fel de lucruri, ne străduim să...avem cât mai multe.
Dar ...chiar contează?

Ce întrebare este asta, o să spune-ți voi ridicând din sprâncene.
O întrebare pe care mi-o pun de câteva zile. O să vă povestesc...

Acum câteva zile am întâlnit un copil...frumos, cu ochii triști...care nu vorbește...
E cum să vă spun...E așa de frumos!
E o poveste tristă. Eu nu am avut puterea de a asculta tot, dar m-am uitat la copilul acesta minunat, care instantaneu s-a lipit de mine...
Tulburător...chiar și acum după câteva zile.
M-a privit în ochi, a luat două scaune și le-a pus unul lângă altul și m-a prins de mână și m-a așezat lângă el. Apoi...m-a tras spre el și și-a lipit fața de mine...

Doamne! Sufletul meu a tresărit într-un spasm al durerii mele, pentru că-mi doresc ca altă față să fie așa de aproape! Oare de ce Dumnezeu îmi dă astfel de experiențe?
Viață...viață...
Copilul frumos care nu vorbește, mi-a șoptit! Vă dați seama? Mi-a șoptit.
A spus așa: "Mama..."

Am vrut să plâng, dar nu puteam...
Am vrut să țip, pentru că am nevoie de acest cuvânt, dar nu puteam...
Am vrut să închid ochii și să simt bucuria, durerea suferinței mele, speranța împletită în șoapta aceea, dar nu puteam...
M-am uitat însă cu uimire la chipul acela frumos, la ochii care căutau cu disperare...bunătate, doar bunătate.
Câtă tristețe este în lumea aceasta! Câtă tristețe.
La șase ani, cred, a trăit câți alții în cincizeci!
Tulburător...

Cândva vă spuneam așa: dacă sunteți supărați să vă gândiți la oamenii care sunt mai necăjiți decât voi. Dacă sunteți triști să fiți convinși că sunt în lume foarte muți oameni care nu știu ce este zâmbetul.
Eu...am întâlnit cel mai tulburător...copil fără zâmbet.
Când am plecat s-a uitat după mine așa de trist, încât inima mea a plâns, așa în hohote.

Mă-ntorc mereu cu gândul la el și-mi spun: eu sunt în picioare, eu pot să scriu, pot să gândesc, pot să mă joc cu fetița mea, pot să îmi mângâi copilul în gând în fiecare clipă, eu pot să-l iubesc...pentru că iubirea străbate distanțe uriașe...
Eu pot să respir, eu pot să plâng, să râd, eu pot.
Durerea mea...e așa de mică în comparație cu durerea din privirea copilului meu frumos, de șase ani!

Cel mai important în viață e să-ți vezi copiii sănătoși, să-i îmbrățișezi, să-i mângâi, să le dai putere, să le zâmbești, să povestești cu ei și să-i vezi fericiți.
Aceasta e adevărata bucurie a unui om. Doar aceasta.
Lucrurile materiale...astăzi sunt, mâine... poate nu.

Drag copil cu ochii triști, care-mi șoptești "mama", eu voi fi în fiecare săptămână acolo, puțin pentru tine și te voi strânge în brațele mele tremurânde și-ți voi spune încet, încet: "Copilul meu, copilul meu..."

***
Sunt foarte obosită, dar nu pot dormi. Așa că nu am pierdut timpul și am așternut pic cu pic literele în cuvinte și cuvintele în propoziții.

Trebuie să vă spun că scriu de cinci luni și am cititori din toată lumea, cărora le mulțumesc pentru că au răbdarea de a parcurge rândurile mele. Le mulțumesc și prietenilor mei, care mă încurajează permanent, care mă sprijină și care-mi dau puterea de a merge mai departe.

Într-o seară în care în sufletul meu se împletește tristețea, oboseala, speranța dar și optimismul...vă spun simplu:

Pentru voi, cu drag
                      Eu.
***
Pentru voi o imagine preluată. Nu mai ajung să fac poze!
O imagine care nu știu dacă se potrivește, dar...privirea, e cea care mă obsedează.