Treceți la conținutul principal

Cum faci diferența?

Cum poți trăi cu suferința?
Cum poți să mai ai încredere în cineva? 
Cum să mai privești lucrurile în felul în care le-ai privit până acum? 
Cum să te schimbi și să-ți păstrezi în același timp valorile morale? 
Grele întrebări...mă chinuie de o vreme și chiar nu știu ce să răspund. 
Îmi închipui doar că e ca și când mi-am pierdut echilibru și...trebuie să-l găsesc iarăși. 

Dar...cum să mai am încredere?
Ce este încrederea?
Este felul în care noi relaționăm cu alți oameni, e modul în care începem să credem în ideile lor, în simplu fapt că omul de lângă noi își dorește ca nouă să ne fie bine. E...poate un sentiment de liniște care ne-o oferă cel sau cea de lângă noi.

Când însă totul se zdruncină din temelii, când totul se mișcă amețitor în jurul tău... 
Ce trebuie să faci? 
Cum să treci mai departe? 
Cum să mai crezi că există oameni care îți vor binele? 
Știți voi...ați fost la Lacul Roșu? Acolo din apă ies trunchiuri de copaci, niște cioturi...tot ce a mai rămas dintr-o pădure...Așa rămâne și sufletul...doar cu niște rămășițe pustiite de un foc, cu un mare gol lăuntric. Iar durerea, durerea e  insuportabilă, este peste limitele omenești...
Și totuși așa am fost făcuți să putem trece peste această durere, pentru că până la urmă încet, încet se estompează...și nu o mai simți la intensitatea aceea...

Rămân la întrebarea mea de azi: 
Cum faci diferența între un om care îți vrea binele și altul care doar vrea să te facă să crezi că îți vrea binele. Cum? 
Poate trebuie să trecem încet, încet prin mai multe etape, etapele vieții, dar oare e necesar să le luăm pe toate așa în piept? De ce  nu se poate...fără?
Nu știm, șoptiți voi, nu știm.
Da...până și eu îmi dau seama că e o întrebare fără rost. Nimeni nu te învață cum să trăiești, tu ești singur în fața vieții, alegerile sunt ale tale și consecințele le suporți tot tu! Știu teoria, dar practica ne omoară, ați uitat?

Mi-a plăcut să cred că știu să judec oamenii. 
Că văd...binele din ei. 
Astăzi nu mai sunt așa de sigură de acest lucru. Adică BINELE există acolo, dar oamenii nu mai vor să-l folosească. Cineva spunea demult: "Să găsești oameni de calitate!" Acum ...
Eu nu mai cred în această expresie, toți suntem oameni, doar că unii luptă prin toate mijloacele posibile să-și atingă scopul. Nu contează că ei calcă pe ceilați sau mai degrabă pe sufletele lor, contează doar să-și atingă țelul.
Alții ca mine privesc în jur și încearcă să-i mulțumească pe toți.  Nu contează scopul, pentru că nu ne propunem să atingem ceva, doar dorința de a-i vedea pe cei din jur fericiți. Cred că e greșit, sunt sigură, dar...
E greșit.
Cel mai rău e atunci când primești așa o lecție! Of! Cât de greu îți găsești echilibru, cât de greu!
Dar în momentul în care l-ai găsit, nu mai vrei să-l dai nimănui. 
Ai învățat de fapt că trebuie să fi: EGOIST! 
Poate din simpla dorință de a nu mai suferi, poate din dorința simplă de a trece mai ușor peste tot. 
Nu mai contează de ce, contează doar că ai mai luat o lecție de la viață și începi să te maturizezi!
Așa că să luam partea bună a lecție și să spunem:

Am învățat că:
1. Nu trebuie să-ți arăți bunătatea, să o păstrezi cu sfințenie în sufletul tău și să dai cu zgârciene picătură cu picătură celor care merită cu adevărat.
2. Că nu trebuie să faci totul pentru toți uitând de persoana ta.
3. Și cel mai important lucru: Dacă tu ești fericit și cei de lângă tine sunt!

De câteva luni de când scriu cred că v-am înebunit cu dragostea mea de pământul natal. Dar trebuie să înțelegeți că în el îmi găsesc echilibru. Acolo ...așezată pe pământ, privind norii ...mă regăsesc pe mine. E liniștea mea, e siguranța mea.
Ideea de siguranță o ai în casa ta. Dacă o pierzi...e grav. 
Pământul nu ai cum să-l pierzi și oricând te poți întoarce la el. Iar când ești departe e așa de simplu...închizi ochii și îți imaginezi. Și inevitabil zâmbești din toată inima la tot ce este în mintea ta!

Acum să nu credeți că trăiesc doar în mijlocul naturii!
Nuuuu? o să râdeți voi din toată inima.
Nu. Doar echilibrul mi-l iau de acolo, restul...orașul cu toate frumusețile lui și cu părțile mai puțin frumoase. 
Așa că...la pas pe Calea Victoriei într-o seară frumoasă în amintirea zilelor de odinioară când toți bucureștenii se plimbau seară de seară.

Ce pot să spun...frumusețe îmbinată cu amintiri, culoare și muzică!
Muzică? șoptiți voi.
Da, muzică...muzică de calitate: Festivalul George Enescu! Superb!





Pașii ne-au purtat mai departe prin  Centru vechi al Bucureștiului într-o seară frumoasă de septembrie. 

Cel mai important lucru din toată aventura mea urbană este că am fost însoțită de o prietenă bună...
M-am bucurat să o văd, să povestim, să vizităm și să simțim că timpul a trecut peste noi, dar...noi suntem la fel! 
Zâmbim cu bunătate, ascultăm pe cel de lângă noi înțelegându-l și îl ajutăm...în goana nebună a cumpărăturilor!!!
Ce pot să spun decât un simplu "Mulțumesc!" 

Mulțumesc pentru încrederea ce mi-o dau cei din jurul meu, pentru felul în care în momentul în care simt că totul se prăbușește în jurul meu cineva...îmi întinde o mână și mă ridică. 
Cred că acesta e lucrul cel mai frumos din viața mea urâtă, că sunt înconjurată de oameni deosebiți care mă ajută și mă sprijină în tot ce fac.
Așa că...da, am învățat că toată lumea te poate trăda, că suferința e imensă, dar...cred că este uman.

Etape le vieții! 
Iar acum etapa cea mai importantă a vieții mele este: SĂ  ÎNVĂȚ !!!!

***
Am lipsit câteva zile și astăzi am fost certată!!!
Uite Gabi că scriu pentru tine, pentru mine, pentru voi!
Eu mă bucur că așteptați scrierile mele și că încă nu v-am plictisit.
Oricum vreau să vă arăt ceva frumos.



Ce ziceți?
Mi-am propus ca într-o zi...să călătoresc cu el! Și să vă scriu  de acolo!









Până atunci...astăzi citiți ce am scris într-un tren...în care se vorbea mai mult engleza ( turiștii!!!!) care a mers cam așa...

Să vă povestesc... un călător vorbea la telefon și spunea așa:
"După cum merge ai impresia că îl împing alții!!!"
M-am uitat la călătorul din fața mea ( un student) și am pufnit în râs amândoi!
Dar...mie mi-a plăcut să merg cu trenul...
Am privit norii, cerul, ploaia, soarele, copacii, munții, lanurile, păsările ...și mi-am trimis sufletul în toate pentru a se limpezi... 
Echilibrul meu!


Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Dacă aș fi...

Mi-am prins flori în păr și privesc spre voi amuzată.Da, da...știu. O să mă întrebați ce găsesc de râs într-un timp al încercărilor. Spre surprinderea mea, mai sunt zile în care zâmbetul revine așa de nicăieri. Pur și simplu.
Am lipsit o perioadă destul de lungă, dar asta e pentru că încă nu reușesc să-mi partajez programul în așa fel încât să am timp de lucru- timp de scris - timp liber- timp de studiu. Și ele se îmbină așa de haotic, încât la final de săptămână îmi spun: „Of, iarăși ai uitat de blog!”
Un alt aspect important este faptul că înainte de pandemia...( aici sunt câteva cuvinte pe care voi nu trebuie să le auziți😃) a sta în fața ecranului și a scrie pe tastatură era o adevărată relaxare, o plăcere nevinovată, dacă vreți voi, iar acum, de când cu situația aceasta „minunată” deabea aștept să închid calculatorul și să nu mai văd ecranul.  Munca online din punctul meu de vedere este cea mai neinspirată muncă.  Adică, să ne înțelegem, pentru angajator este nemaipomenit, deoarece oa…

Reconectare la umanitate

Mi-am prins flori în păr și privesc spre voi cu zâmbet.Viața este cu bune și rele, important este să avem încredere în noi și să ne „ridicăm” de fiecare dată de jos și să o luăm de la început. Trăim cu trecutul în suflet, trebuie să ne împăcăm cu el într-un final, dar acesta nu trebuie să ne definească.  Noi suntem ceea ce suntem, nu ceea ce cred alții despre noi sau ce vor alții de la noi.
În ultimele luni viața noastră, a tuturor, s-a schimbat total.  Virusul acesta ne-a „furat” liniștea. Toți ne-am văzut obligați să luăm o pauză de la realitatea personală. Spre surprinderea mea majoritatea populației a acceptat foarte ușor toate măsurile.  Zic eu, că toți am dat dovadă de responsabilitate. Mă întreb tot mai mult dacă sacrificiul pe care l-am făcut toți este apreciat și a contat? Oare? Mi-aș dori să văd mai multă încredere și speranță, calm și responsabilitate, pentru că acestea se transmit. Întotdeauna, chiar întotdeauna ele pleacă de „sus” în „jos”. Eu sunt...„jos”, voi? Și nu simt calmul…

Scrisoare pentru prietenii mei...

Scrisoare pentru prietenul meu și pentru prietena mea

Copil uimit, cu ochii mari, cu privirea debusolată, cu durere și întristare în sufletul și inima mea...
Așa mă simt. Așa sunt.
Sunt proastă câteodată. Chiar de chiar. Îmi pare rău, tare rău. Sincer. Doar acum mi-am dat seama că v-ați simțit nedreptățiți. Aveți dreptate, chiar aveți.

Draga mea prietenă și dragul meu prieten,
Voi doi nu vă cunoașteți, nici măcar nu știți de existența celuilalt, eu sunt doar un punct comun.
In urmă cu două săptămâni v-am pus aceeași întrebare. Nu mi-ati răspuns, dar mi-ati promis că o să o faceți. Ați fost sinceri...doar că mie mi se pare că timpul se termină. Mi-am dorit atât de mult acel răspuns încât...am fost dezamăgită.
Nu de voi sunt dezamăgită, departe de mine gândul, nu!
Dezamăgită de mine, de dorința imensă de a știi că voi sunteți bine, sunteți fericiți, că viața voastră e una liniștită...Asta mi-am dorit să aud de la voi.
De ce? o să mă întrebați.
Păi pentru că indiferent ce credeți voi...s…