"Privesc zâmbind la ceea ce se desfășoară în fața mea. E incredibil!
Oamenii sunt aceeași, dar totuși este ceva schimbat...
Oare ce? Atitudinea? Nu...parcă nu.
Atunci? Timpul? Da...e altul, e viitor, sau trecut? Cine-și dă seama! e peste puteri să mă pot concentra la așa ceva!
Zâmbesc...E așa veselie în ceea ce văd. Aș vrea să-i ating, dar nu pot, nu am dreptul de a mă introduce forțat în imaginea aceea a fericirii... Eu, doar privesc.
Sunt acolo. Zâmbesc, se îmbrățișează discret cu sfială în priviri, se înțeleg cumva așa...fără cuvinte
Of! cât de mult aș vrea să pot atinge acea...fericire!
Dar nu pot! Nu am dreptul! Așa că...doar privesc.
Casa, casa se umple! Copiii vin toți și-i îmbrățișează pe rând. E așa...bucurie pe chipul lor, e așa fericire în ființa lor, e așa bunătate în privirea tuturor!
Of! Cât aș vrea...Două lacrimi se desprind din ochii mei și se preling pe obrajii împurpurați...
Râd. Povestesc. Nu-și mai dau rând. Parcă sunt rândunelele acelea care s-au întors acasă după mult, mult timp.
Of! Cât aș vrea...să ating măcar cu vârful degetelor aceea fericire...doar puțin șoptește mintea mea, doar puțin. Dar nu pot. Știu că dacă aș atinge aș tulbura tot universul. Aș schimba povestea timpului. Așa că îmi șterg lacrimile și zâmbesc.
Zâmbesc la atmosfera aceea de calm din casă, la timpul liniștii din familie, la hârjoneala dintre frați, la râsetele din bucătăria unde împreună pregătesc bunătăți, la atingerea discretă a îmbrățișării sub privirile amuzate a copiilor, care zâmbesc...pentru că văd: fericire.
Of! Cât aș vrea...Care e timpul? Trecut, viitor? Nu pot să văd. Mă încrunt într-o încercare disperată să recunosc un semn, dar e imposibil...Așa că închid ochii.
Și nu mai văd...fericirea, ci o simt. Simt cum îmi străbate ființa, cum mă cuprinde în brațe, cum mă protejează, cum mă cuibăresc în ea. E ea...fericirea, ceea pe care am aruncat-o până la cer și am dat cu ea de pământ, dar ea...cumva s-a întors.
Of! Cât aș vrea...
Dar nu pot, pentru că timpul este ...peste gânduri. Iar gândurile mele s-au ascuns în timp.
Timpul, timpul, timpul...
Într-o noapte înstelată, flori de cireș...Fericire..."
***
Astăzi imaginea este preluată...
Nu am găsit timp să fotografiez rândunelele...cine știe, poate cândva
Sunt tristă, sunt obosită...știu nu am voie, dar așa sunt eu...
Timpul...e ceva relativ.
El trece, el vine, totul e într-o continuă schimbare...
Pentru voi,
Eu, rândunica care are aripi de vis!
Oamenii sunt aceeași, dar totuși este ceva schimbat...
Oare ce? Atitudinea? Nu...parcă nu.
Atunci? Timpul? Da...e altul, e viitor, sau trecut? Cine-și dă seama! e peste puteri să mă pot concentra la așa ceva!
Zâmbesc...E așa veselie în ceea ce văd. Aș vrea să-i ating, dar nu pot, nu am dreptul de a mă introduce forțat în imaginea aceea a fericirii... Eu, doar privesc.
Sunt acolo. Zâmbesc, se îmbrățișează discret cu sfială în priviri, se înțeleg cumva așa...fără cuvinte
Of! cât de mult aș vrea să pot atinge acea...fericire!
Dar nu pot! Nu am dreptul! Așa că...doar privesc.
Casa, casa se umple! Copiii vin toți și-i îmbrățișează pe rând. E așa...bucurie pe chipul lor, e așa fericire în ființa lor, e așa bunătate în privirea tuturor!
Of! Cât aș vrea...Două lacrimi se desprind din ochii mei și se preling pe obrajii împurpurați...
Râd. Povestesc. Nu-și mai dau rând. Parcă sunt rândunelele acelea care s-au întors acasă după mult, mult timp.
Of! Cât aș vrea...să ating măcar cu vârful degetelor aceea fericire...doar puțin șoptește mintea mea, doar puțin. Dar nu pot. Știu că dacă aș atinge aș tulbura tot universul. Aș schimba povestea timpului. Așa că îmi șterg lacrimile și zâmbesc.
Zâmbesc la atmosfera aceea de calm din casă, la timpul liniștii din familie, la hârjoneala dintre frați, la râsetele din bucătăria unde împreună pregătesc bunătăți, la atingerea discretă a îmbrățișării sub privirile amuzate a copiilor, care zâmbesc...pentru că văd: fericire.
Of! Cât aș vrea...Care e timpul? Trecut, viitor? Nu pot să văd. Mă încrunt într-o încercare disperată să recunosc un semn, dar e imposibil...Așa că închid ochii.
Și nu mai văd...fericirea, ci o simt. Simt cum îmi străbate ființa, cum mă cuprinde în brațe, cum mă protejează, cum mă cuibăresc în ea. E ea...fericirea, ceea pe care am aruncat-o până la cer și am dat cu ea de pământ, dar ea...cumva s-a întors.
Of! Cât aș vrea...
Dar nu pot, pentru că timpul este ...peste gânduri. Iar gândurile mele s-au ascuns în timp.
Timpul, timpul, timpul...
Într-o noapte înstelată, flori de cireș...Fericire..."
***
Astăzi imaginea este preluată...
Nu am găsit timp să fotografiez rândunelele...cine știe, poate cândva
Sunt tristă, sunt obosită...știu nu am voie, dar așa sunt eu...
Timpul...e ceva relativ.
El trece, el vine, totul e într-o continuă schimbare...
Pentru voi,
Eu, rândunica care are aripi de vis!
Comentarii
Trimiteți un comentariu