De fiecare dată când simt că totul se destramă în jurul meu, copilul meu matur mă ia în brațe și mă ceartă. Dacă ascult muzică, mi-o oprește și cumva din privirea ei, mustrătoare, îmi spune: Gata, e gata! Cum să-i spun că nu e gata? Cum?
Sunt furioasă...
Trec prin toate stările posibile de la furie la tristețe, apoi încerc să zâmbesc și iarăși mă întorc la tristețe...Dar asta e viața, grea și nedreaptă, cu oamenii buni. Nu înțeleg de ce? Dar nu îmi mai pun întrebări, prefer să ...muncesc până nu mai pot gândi.
Nu e bine! strigați voi...nu ai voie! Nu trebuie să te superi! Ai uitat?
Da...uit de toate, de boală, de tot...Așa e cu uitarea. Cândva cineva drag mie spunea: Mi-am setat mintea să nu mai aud...Eu acum imi setez mintea să uit...și uit!
Simt durerea, e ceva îngrozitor, aproape fizic...nu poate fi exprimat în cuvinte, este peste cuvinte!
Nu poate fi spus, este peste vorbe.
Nu poate fi redat, este prea înfricoșător.
Doar cine trece prin ea...știe.
Doar cine a trecut...înțelege.
Doar cine vrea...pricepe.
Iată-mă aici, în acest loc, cu o mare dilemă: să mă las în durerea suferinței sau să zâmbesc și să ridic capul...Aleg ultima variantă, așa că voi încerca ceva în seara asta, așa pentru sufletul meu, pentru personajele mele, pentru cartea mea, pentru...viitor!
Luna-și revarsă în valuri lumina translucidă... o înconjoară...
E cumva derutată...să stea, să meargă...Nu e decisă așa că se oprește gânditoare și-și pleacă genele dese. Simte sărutarea lunii ușor pe obraji, dar nu se mișcă, apoi simte ceața care o îmbrățișează purtând-o într-o lume de vis...
Vis de iarnă. În jurul ei fulgii se joacă amețitor. Steluțe perfecte se topesc pe chipul ei, pe chipurile copiilor care sunt fericiți. Atât de fericiți! le zâmbește și aleargă după ei să-i prindă într-o îmbrățișare.
Dar ei se îndepărtează...strigă, se joacă aruncând cu bulgării de nea...
Cade și râde fericită.
Nu se ridică, acceptă zăpada care-o aruncă peste ea, zăpadă care se împletește cumva armonios cu dansul fulgilor de nea...
Râde...râde din toată inima și se întinde pe jos.
Îngeri! Îngeri! strigă copiii în jurul ei. Și se aruncă lângă ea.
Unul lângă altul în zăpada care se-așterne lin, desenând aripi de îngerași...cu obrajii sângerii, cu ochii scânteind în lumina difuză a zilei, cu glasuri cristaline care se revarsă în liniștea din jur.
Aya închide ochii. E un moment care merită să fie ascuns cumva în mintea ei pentru totdeauna. Cine știe, poate odată, când o să fie atât de tristă încât nu mai vrea nimic, să poată privi la amintirea aceasta, să poată zâmbi, să poată râde.
Mâinile lor se ating și râd, iar picioarele se mișcă și ele pentru a ieși îngerul perfect.
Se ridică...
Privesc...
Se contrazic...
Care e mai frumos? se-ntreabă gânditori.
Patru îngeri privesc senini la cei patru...se țin de mâini, își zâmbesc, se îmbrățișează în taină, așteptând verdictul.
Oare?
Se contrazic...
Mama privește cu drag la toți trei...
Apoi...ia zăpadă și începe să arunce în ei.
Mama! țipă ei.
Da! Am câștigat, strigă ea, sărind, dansând pe melodia fulgiilor de nea.
Ne-ai păcălittt...spun ei, bosumflați.
Da! râde ea. Și aruncă zăpada pe chipurile lor pline de viață.
Joaca începe...
fulgi de nea plutesc alene peste dealurile vătuite, în liniștea satului.
Un câine se-aude departe...
e seară, e iarnă, e frig...
Aya-și ridică privirea și chipul, lăsându-se sărutată de steluțele-argintii și vede...
cei patru îngeri cum dansează, cum cântă, cum își întind aripile peste copiii
Zâmbește...
Îi sunt dragi toți...
Îi iubește.
Cu-n zâmbet pe fața-i sărutată de lună privește în jur, la noaptea deacum.
Nu-i este teamă.
Nu-i este frică.
Nu știe ce-i în îmbrățișarea ceții...
dar pășește încet, cu dorință, cu încredere, cu putere...
pentru că viața-i un film, un film despre bune și rele, despre iubiri și trădări, despre dorințe și suferințe, despre durere și fericire...
e un joc...
Al îngerilor? Oare?
Sau poate ...nu. Al nostru.
Jocul vieții noastre!
Trecut, prezent și viitor!
***
Și iată cum zâmbesc. Inevitabil.
Scrisul mă face fericită.
Tristețea a dispărut.
iar zâmbetul meu este larg pe chipul meu.
Pentru voi,
încă...Eu! cu bunătate, cu veselie, cu optimism, cu dorința de a ajuta.
Am revenit!
Sunt furioasă...
Trec prin toate stările posibile de la furie la tristețe, apoi încerc să zâmbesc și iarăși mă întorc la tristețe...Dar asta e viața, grea și nedreaptă, cu oamenii buni. Nu înțeleg de ce? Dar nu îmi mai pun întrebări, prefer să ...muncesc până nu mai pot gândi.
Nu e bine! strigați voi...nu ai voie! Nu trebuie să te superi! Ai uitat?
Da...uit de toate, de boală, de tot...Așa e cu uitarea. Cândva cineva drag mie spunea: Mi-am setat mintea să nu mai aud...Eu acum imi setez mintea să uit...și uit!
Simt durerea, e ceva îngrozitor, aproape fizic...nu poate fi exprimat în cuvinte, este peste cuvinte!
Nu poate fi spus, este peste vorbe.
Nu poate fi redat, este prea înfricoșător.
Doar cine trece prin ea...știe.
Doar cine a trecut...înțelege.
Doar cine vrea...pricepe.
Iată-mă aici, în acest loc, cu o mare dilemă: să mă las în durerea suferinței sau să zâmbesc și să ridic capul...Aleg ultima variantă, așa că voi încerca ceva în seara asta, așa pentru sufletul meu, pentru personajele mele, pentru cartea mea, pentru...viitor!
Luna-și revarsă în valuri lumina translucidă... o înconjoară...
E cumva derutată...să stea, să meargă...Nu e decisă așa că se oprește gânditoare și-și pleacă genele dese. Simte sărutarea lunii ușor pe obraji, dar nu se mișcă, apoi simte ceața care o îmbrățișează purtând-o într-o lume de vis...
Vis de iarnă. În jurul ei fulgii se joacă amețitor. Steluțe perfecte se topesc pe chipul ei, pe chipurile copiilor care sunt fericiți. Atât de fericiți! le zâmbește și aleargă după ei să-i prindă într-o îmbrățișare.
Dar ei se îndepărtează...strigă, se joacă aruncând cu bulgării de nea...
Cade și râde fericită.
Nu se ridică, acceptă zăpada care-o aruncă peste ea, zăpadă care se împletește cumva armonios cu dansul fulgilor de nea...
Râde...râde din toată inima și se întinde pe jos.
Îngeri! Îngeri! strigă copiii în jurul ei. Și se aruncă lângă ea.
Unul lângă altul în zăpada care se-așterne lin, desenând aripi de îngerași...cu obrajii sângerii, cu ochii scânteind în lumina difuză a zilei, cu glasuri cristaline care se revarsă în liniștea din jur.
Aya închide ochii. E un moment care merită să fie ascuns cumva în mintea ei pentru totdeauna. Cine știe, poate odată, când o să fie atât de tristă încât nu mai vrea nimic, să poată privi la amintirea aceasta, să poată zâmbi, să poată râde.
Mâinile lor se ating și râd, iar picioarele se mișcă și ele pentru a ieși îngerul perfect.
Se ridică...
Privesc...
Se contrazic...
Care e mai frumos? se-ntreabă gânditori.
Patru îngeri privesc senini la cei patru...se țin de mâini, își zâmbesc, se îmbrățișează în taină, așteptând verdictul.
Oare?
Se contrazic...
Mama privește cu drag la toți trei...
Apoi...ia zăpadă și începe să arunce în ei.
Mama! țipă ei.
Da! Am câștigat, strigă ea, sărind, dansând pe melodia fulgiilor de nea.
Ne-ai păcălittt...spun ei, bosumflați.
Da! râde ea. Și aruncă zăpada pe chipurile lor pline de viață.
Joaca începe...
fulgi de nea plutesc alene peste dealurile vătuite, în liniștea satului.
Un câine se-aude departe...
e seară, e iarnă, e frig...
Aya-și ridică privirea și chipul, lăsându-se sărutată de steluțele-argintii și vede...
cei patru îngeri cum dansează, cum cântă, cum își întind aripile peste copiii
Zâmbește...
Îi sunt dragi toți...
Îi iubește.
Cu-n zâmbet pe fața-i sărutată de lună privește în jur, la noaptea deacum.
Nu-i este teamă.
Nu-i este frică.
Nu știe ce-i în îmbrățișarea ceții...
dar pășește încet, cu dorință, cu încredere, cu putere...
pentru că viața-i un film, un film despre bune și rele, despre iubiri și trădări, despre dorințe și suferințe, despre durere și fericire...
e un joc...
Al îngerilor? Oare?
Sau poate ...nu. Al nostru.
Jocul vieții noastre!
Trecut, prezent și viitor!
***
Și iată cum zâmbesc. Inevitabil.
Scrisul mă face fericită.
Tristețea a dispărut.
iar zâmbetul meu este larg pe chipul meu.
Pentru voi,
încă...Eu! cu bunătate, cu veselie, cu optimism, cu dorința de a ajuta.
Am revenit!
Comentarii
Trimiteți un comentariu