Treceți la conținutul principal

Jocul vieții noastre...

De fiecare dată când simt că totul se destramă în jurul meu, copilul meu matur mă ia în brațe și mă ceartă. Dacă ascult muzică, mi-o oprește și cumva din privirea ei, mustrătoare, îmi spune: Gata, e gata! Cum să-i spun că nu e gata? Cum?
Sunt furioasă...
Trec prin toate stările posibile de la furie la tristețe, apoi încerc să zâmbesc și iarăși mă întorc la tristețe...Dar asta e viața, grea și nedreaptă, cu oamenii buni. Nu înțeleg de ce? Dar nu îmi mai pun întrebări, prefer să ...muncesc până nu mai pot gândi.
Nu e bine! strigați voi...nu ai voie! Nu trebuie să te superi! Ai uitat?
Da...uit de toate, de boală, de tot...Așa e cu uitarea. Cândva cineva drag mie spunea: Mi-am setat mintea să nu mai aud...Eu acum imi setez mintea să uit...și uit!

Simt durerea, e ceva îngrozitor, aproape fizic...nu poate fi exprimat în cuvinte, este peste cuvinte!
Nu poate fi spus, este peste vorbe.
Nu poate fi redat, este prea înfricoșător.
Doar cine trece prin ea...știe.
Doar cine a trecut...înțelege.
Doar cine vrea...pricepe.

Iată-mă aici, în acest loc, cu o mare dilemă: să mă las în durerea suferinței sau să zâmbesc și să ridic capul...Aleg ultima variantă, așa că voi încerca ceva în seara asta, așa pentru sufletul meu, pentru personajele mele, pentru cartea mea, pentru...viitor!

Luna-și revarsă în valuri lumina translucidă... o înconjoară... 
E cumva derutată...să stea, să meargă...Nu e decisă așa că se oprește gânditoare și-și pleacă genele dese. Simte sărutarea lunii ușor pe obraji, dar nu se  mișcă, apoi simte ceața care o îmbrățișează purtând-o într-o lume de vis...


Vis de iarnă. În jurul ei fulgii se joacă amețitor. Steluțe perfecte se topesc pe chipul ei, pe chipurile copiilor care sunt fericiți. Atât de fericiți! le zâmbește și aleargă după ei să-i prindă într-o îmbrățișare.
Dar ei se îndepărtează...strigă, se joacă aruncând cu bulgării de nea...
Cade și râde fericită.
Nu se ridică, acceptă zăpada care-o aruncă peste ea, zăpadă care se împletește cumva armonios cu dansul fulgilor de nea...
Râde...râde din toată inima și se întinde pe jos.
Îngeri! Îngeri! strigă copiii în jurul ei. Și se aruncă lângă ea.
Unul lângă altul în zăpada care se-așterne lin, desenând aripi de îngerași...cu obrajii sângerii, cu ochii scânteind în lumina difuză a zilei, cu glasuri cristaline care se revarsă în liniștea din jur.
Aya închide ochii. E un moment care merită să fie ascuns cumva în mintea ei pentru totdeauna. Cine știe, poate odată, când o să fie atât de tristă încât nu mai vrea nimic, să poată privi la amintirea aceasta, să poată zâmbi, să poată râde.
Mâinile lor se ating și râd, iar picioarele se mișcă și ele pentru a ieși îngerul perfect.
Se ridică...
Privesc...
Se contrazic...
Care e mai frumos? se-ntreabă gânditori.
Patru îngeri privesc senini la cei patru...se țin de mâini, își zâmbesc, se îmbrățișează în taină, așteptând verdictul.
Oare?
Se contrazic...
Mama privește cu drag la toți trei...
Apoi...ia zăpadă și începe să arunce în ei.
Mama! țipă ei.
Da! Am câștigat, strigă ea, sărind, dansând pe melodia fulgiilor de nea. 
Ne-ai păcălittt...spun ei, bosumflați.
Da! râde ea. Și aruncă zăpada pe chipurile lor pline de viață. 
Joaca începe...
fulgi de nea plutesc alene peste dealurile vătuite, în liniștea satului.
Un câine se-aude departe...
e seară, e iarnă, e frig...
Aya-și ridică privirea și chipul, lăsându-se sărutată de steluțele-argintii și vede...
cei patru îngeri cum dansează, cum cântă, cum își întind aripile peste copiii
Zâmbește...
Îi sunt dragi toți...
Îi iubește.

Cu-n zâmbet pe fața-i sărutată de lună privește în jur, la noaptea deacum.
Nu-i este teamă.
Nu-i este frică.
Nu știe ce-i în îmbrățișarea ceții...
dar pășește încet, cu dorință, cu încredere, cu putere...
pentru că viața-i un film, un film despre bune și rele, despre iubiri și trădări, despre dorințe și suferințe, despre durere și fericire...
e un joc...
Al îngerilor? Oare?
Sau poate ...nu. Al nostru.
Jocul vieții noastre!
Trecut, prezent și viitor!

***
Și iată cum zâmbesc. Inevitabil.
Scrisul mă face fericită.
Tristețea a dispărut.
iar zâmbetul meu este larg pe chipul meu.

Pentru voi,
       încă...Eu! cu bunătate, cu veselie, cu optimism, cu dorința de a ajuta.
       Am revenit!




Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Tăcerea din sufletul tău/meu

Nimic nu te sperie mai mult decât tăcerea din sufletul tău. D eseori o durere imensă șterge din suflet tot. Este, cum să spun, asemeni unei furtuni care mătură tot în cale. Acel uragan de care tot vorbesc eu de doi ani. Un uragan care distruge totul, lăsând în urma lui numai prăpăd. Și tăcere. O tăcere adâncă. Care doare. Indefinită pentru cei din jurul tău, dar atât de plină de sensuri pentru tine. Nimeni și nimic nu va înțelege ce este în sufletul tău. Nimeni și nimic nu poate readuce părțile frumoase din trecut înapoi în viața ta. S-a șters. Delete. Degeaba cauți. Mintea ta refuză să mai readucă informațiile. Nimic nu te sperie mai mult decât tăcerea din sufletul tău. Î n timp, ea devine asemeni unui lac într-o zi frumoasă de vară. De o frumusețe ieșită din comun, dar...fără sens dacă ești singur. Când primești pe altcineva în sufletul tău... Știi. Știi că nu vine acolo pentru a umple golul acela, ci pentru a construi împreună un alt vis, o altă realitate a vieții t

Povestea unei cești de cafea

Mi-am prins flori în păr și privesc spre voi amuzată. Prietena mea îmi spunea zilele trecute că orice problemă are o rezolvare. Și sunt convinsă de asta. Doar că timpul...până la rezolvare  e greu. Revenind asupra ultimului articol... Fiecare loc are amprenta celor care stau acolo. E foarte greu să ștergi o "amprentă" Știu acest lucru pentru că eu am încercat ani de zile să fac asta.🙂 Intr-un final, am crezut că am reușit,  dar nu a fost să fie. Am plecat și am luat-o de la capăt.  Uite-așa! Despre acest lucru am citit un articol ieri, foarte interesant scris de un biolog renumit. Dacă retin bine, titlul era ceva de genul: Nu ești cine crezi că ești. Simpatică teorie. Demonstrată de altfel. Te pune cu totul pe gânduri. Dar despre ea...într-o altă seară. În seara aceasta : Povestea unei cești de cafea. O poveste spusă de marele părinte Arsenie Boca. Noi, cei din România,  știm cine este. Pentru cei din afara țării care citiți: părintele Arsenie este un mare sfânt

Lumea văzută prin ochii mei

Mi-am pus ochelarii pe nas și am deschis ochii să văd mai bine! Poate, mi-am zis în gând, poate o să văd frumusețea din lumea aceasta. Și am deschis ochii cât de mult am putut. Am privit cu atenție în jurul meu... Viața, viața e o înșiruire de evenimente frumoase, triste, amuzante, dramatice. Evenimente care te marchează, care te schimbă, care te maturizează... Lumea pe care o văd eu nu este perfectă! Lumea pe care o văd eu este complicată! Aș vrea să pot schimba ceva. Aș vrea să pot mângâia cu degetele mele fiecare moment din viața mea și să îl fac mai frumos, mai bun sau mai spectaculos. Dar nu se poate! Nici unul dintre noi nu-și poate schimba destinul. Putem însă să facem lucruri mărunte, care să ne facă să ne simțim fericiți. Îmi aduc aminte de un film, cred că November se numea,  în care personajul principal încerca să trăiască la maxim fiecare clipă pentru că știa că mai are foarte puțin de trăit. De multe ori m-am gândit cum ar fi să știi că zilele tale sunt numărat