Treceți la conținutul principal

Lacrimi însângerate...

" Privire-ai mută și întrebătoare-i se coboară asupra copilului cu ochii de un albastru intens. 
E aproape hipnotizată de chipul drag pe care nu-l văzuse de atâta timp...
Privește tristă, cu dragoste infinită și cu durere spre ființa aceea atât de dragă. 
Ar vrea să-l ia în brațe, să-l strângă la piept, să-l sărute și să-i șoptească încetișor: <<E bine...e bine. Nu-i nimic...>>
Dar...e tratată cu o indiferență, care-i îngheață inima și sufletul...

Lacrimi însângerate se preling din ochii sufletului ei...
Durere fără margini, durere insuportabilă pentru orice ființă din lumea aceasta...
Chipul ei însă nu tresare, privește doar...
Îl vede cum zâmbește și povestește..., ca și când totul e în regulă...
DAR...picioru-i tresare într-un spasm dureros, de emoție, de durere, de nervozitate...Un lucru știut și cunoscut așa de bine de ea!

<<Of! Of! Copil frumos...aș vrea să-ți iau durerea aceea ascunsă, aș vrea să sufăr și mai mult eu, aș vrea să-mi tai sufletul în bucăți, bucăți, doar să știu că zâmbetul tău e adevărat, că fericirea ta e reală!>>
Picătură însângerată cu picătură însângerată străbate sufletul și inima și cu privirea nedezlipită de chipul drag, șoapte de dragoste nemărginite i se revarsă pe buze...

Privirea-i se coboară încet asupra mâinilor strânse în poală...
Gândul o duce în urmă cu mult, mult timp când a privit pentru prima dată chipul de înger...
Ridică privirea-i incremenită în propria durere și-i poruncește gândului: 
<<Ești puternică. Șterge lacrimile însângerate din suflet. Poți. Trebuie. 
Pentru, cei doi ....ochișori negrii și...atât de frumoși...
Poți!>>

***
Fragment...
Cartea mea care a început cam așa, în joacă, dar dintr-o dorință uriașă de a așterne în scris cuvinte, idei, sentimente.
Câteodată mă mir de mine, câteodată mă gândesc ce am făcut atâția ani, câteodată mă simt ca un om care în sfârșit și-a găsit rostul în fiecare cuvânt scris pe foaia albă din fața.
E ciudat...Niciodată nu am avut încredere în mine, niciodată nu mi s-a insuflat încredere, dar am luptat cu mine ani de zile crezând că pot, că voi reuși cândva să fac acest lucru.
Iată-mă aproape la 6 luni de activitate, de scris și postat! ( în 26 octombrie -mai exact!)
Și nu-mi vine să cred!
Nu pot să cred nici acum că pot să scriu, că se citește!
O să râdeți de mine, dar am pregătit de 2 săptămâni articolul cu numărul 100!

Am sperat că voi putea astăzi, când e o zi specială, să-l pot publica ( acesta e articolul 97!), dar nu a fost să fie!
Așa că...am schimbat și v-am scris altceva...
Trist.
Adevărat.
Cumplit.
Ce să-i faci câteodată viața bate filmul!

Oricum, sunt așa mândră de realizările mele!
6 luni și aproape 100 de articole! Peste 5500 de citiri a lor!
Frumos, impresionant și nu pot decât să vă mulțumesc pentru încrederea pe care mi-o dați cu fiecare rând citit.

Aș vrea însă astăzi, într-o zi de o tristețe fără margini, să dedic toate articolele cuiva...
Toate? o să întrebați sigur surprinși voi.
Toate...
Toate scrierile mele i le dedic fiului meu, cu  dragoste nemărginită.
La începutul anului când am început să scriu ( înainte să postez, cu 4 luni!), el a fost primul meu cititor...
Parcă-l văd...Cu ochii mari, senini, uitându-se neîncrezător la mine și spunându-le tuturor:
"Mama scrie!"

Pentru tine, copile drag, cu dragoste infinită,
o dragoste care nu poate fi ștearsă din suflet
care nu se pierde așa, pur și simplu
care rămâne neschimbată, 
indiferent de ce faci,
ce spui...
Pentru tine,
                     MAMA!




***
Iar vouă dragii mei nu pot decât să vă mulțumesc pentru răbdare, pentru încrederea care mi-ați insuflat-o permanent.
Astăzi, sunt eu, păpădia, încă în picioare!

Pentru voi, încă (puțin!)
                                       Eu!


Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Dacă aș fi...

Mi-am prins flori în păr și privesc spre voi amuzată.Da, da...știu. O să mă întrebați ce găsesc de râs într-un timp al încercărilor. Spre surprinderea mea, mai sunt zile în care zâmbetul revine așa de nicăieri. Pur și simplu.
Am lipsit o perioadă destul de lungă, dar asta e pentru că încă nu reușesc să-mi partajez programul în așa fel încât să am timp de lucru- timp de scris - timp liber- timp de studiu. Și ele se îmbină așa de haotic, încât la final de săptămână îmi spun: „Of, iarăși ai uitat de blog!”
Un alt aspect important este faptul că înainte de pandemia...( aici sunt câteva cuvinte pe care voi nu trebuie să le auziți😃) a sta în fața ecranului și a scrie pe tastatură era o adevărată relaxare, o plăcere nevinovată, dacă vreți voi, iar acum, de când cu situația aceasta „minunată” deabea aștept să închid calculatorul și să nu mai văd ecranul.  Munca online din punctul meu de vedere este cea mai neinspirată muncă.  Adică, să ne înțelegem, pentru angajator este nemaipomenit, deoarece oa…

Reconectare la umanitate

Mi-am prins flori în păr și privesc spre voi cu zâmbet.Viața este cu bune și rele, important este să avem încredere în noi și să ne „ridicăm” de fiecare dată de jos și să o luăm de la început. Trăim cu trecutul în suflet, trebuie să ne împăcăm cu el într-un final, dar acesta nu trebuie să ne definească.  Noi suntem ceea ce suntem, nu ceea ce cred alții despre noi sau ce vor alții de la noi.
În ultimele luni viața noastră, a tuturor, s-a schimbat total.  Virusul acesta ne-a „furat” liniștea. Toți ne-am văzut obligați să luăm o pauză de la realitatea personală. Spre surprinderea mea majoritatea populației a acceptat foarte ușor toate măsurile.  Zic eu, că toți am dat dovadă de responsabilitate. Mă întreb tot mai mult dacă sacrificiul pe care l-am făcut toți este apreciat și a contat? Oare? Mi-aș dori să văd mai multă încredere și speranță, calm și responsabilitate, pentru că acestea se transmit. Întotdeauna, chiar întotdeauna ele pleacă de „sus” în „jos”. Eu sunt...„jos”, voi? Și nu simt calmul…

Scrisoare pentru prietenii mei...

Scrisoare pentru prietenul meu și pentru prietena mea

Copil uimit, cu ochii mari, cu privirea debusolată, cu durere și întristare în sufletul și inima mea...
Așa mă simt. Așa sunt.
Sunt proastă câteodată. Chiar de chiar. Îmi pare rău, tare rău. Sincer. Doar acum mi-am dat seama că v-ați simțit nedreptățiți. Aveți dreptate, chiar aveți.

Draga mea prietenă și dragul meu prieten,
Voi doi nu vă cunoașteți, nici măcar nu știți de existența celuilalt, eu sunt doar un punct comun.
In urmă cu două săptămâni v-am pus aceeași întrebare. Nu mi-ati răspuns, dar mi-ati promis că o să o faceți. Ați fost sinceri...doar că mie mi se pare că timpul se termină. Mi-am dorit atât de mult acel răspuns încât...am fost dezamăgită.
Nu de voi sunt dezamăgită, departe de mine gândul, nu!
Dezamăgită de mine, de dorința imensă de a știi că voi sunteți bine, sunteți fericiți, că viața voastră e una liniștită...Asta mi-am dorit să aud de la voi.
De ce? o să mă întrebați.
Păi pentru că indiferent ce credeți voi...s…