Treceți la conținutul principal

Lacrimi însângerate...

" Privire-ai mută și întrebătoare-i se coboară asupra copilului cu ochii de un albastru intens. 
E aproape hipnotizată de chipul drag pe care nu-l văzuse de atâta timp...
Privește tristă, cu dragoste infinită și cu durere spre ființa aceea atât de dragă. 
Ar vrea să-l ia în brațe, să-l strângă la piept, să-l sărute și să-i șoptească încetișor: <<E bine...e bine. Nu-i nimic...>>
Dar...e tratată cu o indiferență, care-i îngheață inima și sufletul...

Lacrimi însângerate se preling din ochii sufletului ei...
Durere fără margini, durere insuportabilă pentru orice ființă din lumea aceasta...
Chipul ei însă nu tresare, privește doar...
Îl vede cum zâmbește și povestește..., ca și când totul e în regulă...
DAR...picioru-i tresare într-un spasm dureros, de emoție, de durere, de nervozitate...Un lucru știut și cunoscut așa de bine de ea!

<<Of! Of! Copil frumos...aș vrea să-ți iau durerea aceea ascunsă, aș vrea să sufăr și mai mult eu, aș vrea să-mi tai sufletul în bucăți, bucăți, doar să știu că zâmbetul tău e adevărat, că fericirea ta e reală!>>
Picătură însângerată cu picătură însângerată străbate sufletul și inima și cu privirea nedezlipită de chipul drag, șoapte de dragoste nemărginite i se revarsă pe buze...

Privirea-i se coboară încet asupra mâinilor strânse în poală...
Gândul o duce în urmă cu mult, mult timp când a privit pentru prima dată chipul de înger...
Ridică privirea-i incremenită în propria durere și-i poruncește gândului: 
<<Ești puternică. Șterge lacrimile însângerate din suflet. Poți. Trebuie. 
Pentru, cei doi ....ochișori negrii și...atât de frumoși...
Poți!>>

***
Fragment...
Cartea mea care a început cam așa, în joacă, dar dintr-o dorință uriașă de a așterne în scris cuvinte, idei, sentimente.
Câteodată mă mir de mine, câteodată mă gândesc ce am făcut atâția ani, câteodată mă simt ca un om care în sfârșit și-a găsit rostul în fiecare cuvânt scris pe foaia albă din fața.
E ciudat...Niciodată nu am avut încredere în mine, niciodată nu mi s-a insuflat încredere, dar am luptat cu mine ani de zile crezând că pot, că voi reuși cândva să fac acest lucru.
Iată-mă aproape la 6 luni de activitate, de scris și postat! ( în 26 octombrie -mai exact!)
Și nu-mi vine să cred!
Nu pot să cred nici acum că pot să scriu, că se citește!
O să râdeți de mine, dar am pregătit de 2 săptămâni articolul cu numărul 100!

Am sperat că voi putea astăzi, când e o zi specială, să-l pot publica ( acesta e articolul 97!), dar nu a fost să fie!
Așa că...am schimbat și v-am scris altceva...
Trist.
Adevărat.
Cumplit.
Ce să-i faci câteodată viața bate filmul!

Oricum, sunt așa mândră de realizările mele!
6 luni și aproape 100 de articole! Peste 5500 de citiri a lor!
Frumos, impresionant și nu pot decât să vă mulțumesc pentru încrederea pe care mi-o dați cu fiecare rând citit.

Aș vrea însă astăzi, într-o zi de o tristețe fără margini, să dedic toate articolele cuiva...
Toate? o să întrebați sigur surprinși voi.
Toate...
Toate scrierile mele i le dedic fiului meu, cu  dragoste nemărginită.
La începutul anului când am început să scriu ( înainte să postez, cu 4 luni!), el a fost primul meu cititor...
Parcă-l văd...Cu ochii mari, senini, uitându-se neîncrezător la mine și spunându-le tuturor:
"Mama scrie!"

Pentru tine, copile drag, cu dragoste infinită,
o dragoste care nu poate fi ștearsă din suflet
care nu se pierde așa, pur și simplu
care rămâne neschimbată, 
indiferent de ce faci,
ce spui...
Pentru tine,
                     MAMA!




***
Iar vouă dragii mei nu pot decât să vă mulțumesc pentru răbdare, pentru încrederea care mi-ați insuflat-o permanent.
Astăzi, sunt eu, păpădia, încă în picioare!

Pentru voi, încă (puțin!)
                                       Eu!


Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Cornul abundenței

M i-am prins flori în păr și privesc spre voi. Pur și simplu. Fără bucurie sau tristețe, fără să zâmbesc, așa pur și simplu. Evenimentele din ultimele zile m-au cam lăsat fără cuvinte. Aș glumi, dar nu-mi prea vine, aș plânge, dar nu-mi vin lacrimile. E așa...cum să zic apocaliptic. Am trăit să o vedem și pe asta! Mi-e teamă, însă, că e doar începutul. M ă întreb de câteva zile care este motivul reacției noastre exagerate din ultimele zile. Cred că ați observat că am folosit persoana I, plural. Marți am fost la cumpărături, normal. Doar nu credeți că sunt altfel. Doar că dacă am ajuns acolo am luat pufuleți, că de, mi-era dor, câteva alimente, nu prea multe. Cert e că dacă am plătit am constatat că în urmă cu două zile, la alte cumpărături obișnuite cheltuiam dublu. Vai de mine, ce mă fac eu cu pufuleții mei! A cum trecând la lucruri serioase m-am tot întrebat de ce reacția aceasta. Am ajuns la concluzia că e oarecum justificată. Ni s-a prezentat situația din China. Acum din ...

Tăcerea din sufletul tău/meu

Nimic nu te sperie mai mult decât tăcerea din sufletul tău. D eseori o durere imensă șterge din suflet tot. Este, cum să spun, asemeni unei furtuni care mătură tot în cale. Acel uragan de care tot vorbesc eu de doi ani. Un uragan care distruge totul, lăsând în urma lui numai prăpăd. Și tăcere. O tăcere adâncă. Care doare. Indefinită pentru cei din jurul tău, dar atât de plină de sensuri pentru tine. Nimeni și nimic nu va înțelege ce este în sufletul tău. Nimeni și nimic nu poate readuce părțile frumoase din trecut înapoi în viața ta. S-a șters. Delete. Degeaba cauți. Mintea ta refuză să mai readucă informațiile. Nimic nu te sperie mai mult decât tăcerea din sufletul tău. Î n timp, ea devine asemeni unui lac într-o zi frumoasă de vară. De o frumusețe ieșită din comun, dar...fără sens dacă ești singur. Când primești pe altcineva în sufletul tău... Știi. Știi că nu vine acolo pentru a umple golul acela, ci pentru a construi împreună un alt vis, o altă realitate a vieții t...

Punct și de la capăt

M i-am prins flori în păr și privesc spre voi cu seninătate. Uneori, se pare, supăr pe toată lumea. Mă întreb dacă fac asta intenționat. Nu. Nu eu supăr. Realitatea supără. Adevărul doare. Adevărul spus în fața cuiva, fără menajamente, e mai cumplit decât orice. De ce? Pentru că oamenii preferă să le spui adevărul așa pe ocolite, sau doar frânturi, ca să poată "duce". Să menajezi sentimentele celor din jur în defavoarea ta. Asta vor. P rivesc cu bunătate spre voi, dar adevărul e tot acela, nu pot să-l schimb, nu-mi doresc să-l schimb. Adevăr și atât. Viața asta ciudată m-a învățat să privesc omul în ochi și să-i spun ce simt chiar dacă nu-i place, să-mi expun punctul de vedere chiar dacă supără, să fiu Eu. Dacă greșesc, e vina mea. Responsabilitatea mea. Mă judec cu extremă seriozitate, dar în același timp aștept foarte multe de la cei din jurul meu. Punct și de la capăt! A m spus asta de nenumărate ori și probabil o să mai repet: scrisul e pasiunea mea. D...