Lacrimi însângerate...

" Privire-ai mută și întrebătoare-i se coboară asupra copilului cu ochii de un albastru intens. 
E aproape hipnotizată de chipul drag pe care nu-l văzuse de atâta timp...
Privește tristă, cu dragoste infinită și cu durere spre ființa aceea atât de dragă. 
Ar vrea să-l ia în brațe, să-l strângă la piept, să-l sărute și să-i șoptească încetișor: <<E bine...e bine. Nu-i nimic...>>
Dar...e tratată cu o indiferență, care-i îngheață inima și sufletul...

Lacrimi însângerate se preling din ochii sufletului ei...
Durere fără margini, durere insuportabilă pentru orice ființă din lumea aceasta...
Chipul ei însă nu tresare, privește doar...
Îl vede cum zâmbește și povestește..., ca și când totul e în regulă...
DAR...picioru-i tresare într-un spasm dureros, de emoție, de durere, de nervozitate...Un lucru știut și cunoscut așa de bine de ea!

<<Of! Of! Copil frumos...aș vrea să-ți iau durerea aceea ascunsă, aș vrea să sufăr și mai mult eu, aș vrea să-mi tai sufletul în bucăți, bucăți, doar să știu că zâmbetul tău e adevărat, că fericirea ta e reală!>>
Picătură însângerată cu picătură însângerată străbate sufletul și inima și cu privirea nedezlipită de chipul drag, șoapte de dragoste nemărginite i se revarsă pe buze...

Privirea-i se coboară încet asupra mâinilor strânse în poală...
Gândul o duce în urmă cu mult, mult timp când a privit pentru prima dată chipul de înger...
Ridică privirea-i incremenită în propria durere și-i poruncește gândului: 
<<Ești puternică. Șterge lacrimile însângerate din suflet. Poți. Trebuie. 
Pentru, cei doi ....ochișori negrii și...atât de frumoși...
Poți!>>

***
Fragment...
Cartea mea care a început cam așa, în joacă, dar dintr-o dorință uriașă de a așterne în scris cuvinte, idei, sentimente.
Câteodată mă mir de mine, câteodată mă gândesc ce am făcut atâția ani, câteodată mă simt ca un om care în sfârșit și-a găsit rostul în fiecare cuvânt scris pe foaia albă din fața.
E ciudat...Niciodată nu am avut încredere în mine, niciodată nu mi s-a insuflat încredere, dar am luptat cu mine ani de zile crezând că pot, că voi reuși cândva să fac acest lucru.
Iată-mă aproape la 6 luni de activitate, de scris și postat! ( în 26 octombrie -mai exact!)
Și nu-mi vine să cred!
Nu pot să cred nici acum că pot să scriu, că se citește!
O să râdeți de mine, dar am pregătit de 2 săptămâni articolul cu numărul 100!

Am sperat că voi putea astăzi, când e o zi specială, să-l pot publica ( acesta e articolul 97!), dar nu a fost să fie!
Așa că...am schimbat și v-am scris altceva...
Trist.
Adevărat.
Cumplit.
Ce să-i faci câteodată viața bate filmul!

Oricum, sunt așa mândră de realizările mele!
6 luni și aproape 100 de articole! Peste 5500 de citiri a lor!
Frumos, impresionant și nu pot decât să vă mulțumesc pentru încrederea pe care mi-o dați cu fiecare rând citit.

Aș vrea însă astăzi, într-o zi de o tristețe fără margini, să dedic toate articolele cuiva...
Toate? o să întrebați sigur surprinși voi.
Toate...
Toate scrierile mele i le dedic fiului meu, cu  dragoste nemărginită.
La începutul anului când am început să scriu ( înainte să postez, cu 4 luni!), el a fost primul meu cititor...
Parcă-l văd...Cu ochii mari, senini, uitându-se neîncrezător la mine și spunându-le tuturor:
"Mama scrie!"

Pentru tine, copile drag, cu dragoste infinită,
o dragoste care nu poate fi ștearsă din suflet
care nu se pierde așa, pur și simplu
care rămâne neschimbată, 
indiferent de ce faci,
ce spui...
Pentru tine,
                     MAMA!




***
Iar vouă dragii mei nu pot decât să vă mulțumesc pentru răbdare, pentru încrederea care mi-ați insuflat-o permanent.
Astăzi, sunt eu, păpădia, încă în picioare!

Pentru voi, încă (puțin!)
                                       Eu!