Treceți la conținutul principal

mânca-v-ar anii!

O zi de toamnă perfectă.
Culorile toamnei și-au dat mâna și au desenat un peisaj de vis. E așa de frumos încât nu mai știi în ce parte să te uiți.
Iar liniștea...liniștea e uimitoare!
O să râdeți de mine, dar încă nu mă pot învăța cu liniștea. E așa peste puterile mele să știu că merg undeva și sunt...liniștită, mă bucur de tot ce văd și reușesc să simt fiecare lucru cu o fericire uriașă.

Da, da...știm, spuneți voi amuzați. Dar ce legătură are titlul?
Păi astăzi în ziua aceasta minunată, când mi-am împlinit un vis, astăzi am auzit o poveste despre unul din duhovnicii mari pe care i-a avut țara aceasta. Și aceasta era vorba lui de întâmpinare: " mânca-v-ar anii!"
Mă tot gândesc...
Iarăși? Când nu o faci? râdeți voi.
Of! Tot timpul, râd și eu. Așa...mă gândesc, oare de ce le spunea așa oamenilor?
Cum să-i mănânce anii?
Adică eu cred că vrea să spună "să trăiți cât mai mult". Așa cred eu, altfel nu înțeleg de ar spune așa. Da! Probabil voia să spună să reușim să ne ducem anii.
Uite astăzi, când nu mai reușeam să ies dintre hârtii am glumit și am zis: Când mor să mă îngropați în hârtie! ( recunosc nu e bună gluma! Dar m-am săturat de hârtii, hârtii, hârtii...) Normal că imediat o colegă de-a mea m-a certat. Dar zău că...

În fine...
Să revin.
Așa cum v-am spus am fost într-o călătorie, care mi-a umplut sufletul de bucurie, de liniște sufletească, de fericire. O fericire care nu are legătură cu lumea aceasta, o altfel de fericire.
Hei! Ne povestești? Unde ai fost? râdeți voi de mine.
A...da. Sunt doar foarte obosită...dar fericită! Iar boala își face apariția când mă obosesc prea tare. Dar să știți că...nu o bag în seamă!
Vreau să mă mănânce anii încă! Și acești ani să fie cu liniște și fericire sufletească!

Hei! Unde ai fost, totuși? zâmbiți voi spre mine.
Mda....Să vă povestesc...
Mi-am dorit din primăvară să ajung într-un loc drag mie...Nu știam de ce, dar gândul meu se întorcea mereu și mereu acolo: trebuie să ajung, îmi spuneam, dar cum mă întrebam, cum?

Și iată că întâmplarea face să mă găsesc într-un loc și cineva să întrebe: Cine mai vrea să vină în excursie la mănăstirea Polovragi? În momentul acela m-am uitat uimită și mi-am spus: iarăși Cineva are grijă de mine! Normal că imediat mi-am anunțat intenția.
Toți din jurul meu m-au descurajat în zilele următoare: că se anunță frig, că se anunță ploi...eu una și bună: vreau la mănăstire și la peșteră!
Trebuie să mă credeți pe cuvânt nu am știut de ce trebuie să ajung acolo, deabea când am pășit acasă, seara târziu am înțeles de ce.
V-am tot spus că toate se leagă între ele...

Am plecat de acasă cu ploaie, cu vânt, știam că seara ninsese, dar eu...zâmbeam.
Mi-am spus așa trebuie să-i conving să mergem la peșteră! Peștera Polovragi nu era inclusă în traseu. Să convingi 40 de oameni!
La prima oprire...am încercat!
S-au uitat la mine, au dat din cap, mi-au înșirat tot traseul...
Ce să spun am intrat cam dezamăgită, eram convinsă că nu voi ajunge acolo, iar eu îmi pregătisem sticlele să iau apă!

Apă? Ce apă? ridicați voi din sprâncene.
Ei, nu vă grăbiți! Îmi stricați prezentarea!
În autocar mă uitam pe geam cum ploua...și așa tot îmi ziceam: trebuie să merg, dar dacă nu, asta e!
Apoi ...m-am rugat Maicii Domunului..
În rugăciunea mea...un gând... a apărut: Dacă stăm la slujbă la mănăstirea Polovragi (era în program 30 minute!!!) și ieșim de acolo și e soare înseamnă că mergem la peșteră.
În momentul acela ploua tare, nu mint!
Eu zâmbeam, pentru că așa cumva îmi găsisem liniștea.


Am ajuns, am coborât din autocar, acolo era înnorat se vedea că a plouat...
Am intrat în biserica aceea mică de o frumusețe deosebită, de o încărcătură spirituală enormă...și m-am rugat...( în ultimul timp a fost mai greu, dacă sunt într-o biserică...plâng. E așa ca și când acolo nu pot să-mi ascund sufletul)
Mi-a fost teamă de moment, sincer, dar a fost bine. Am reușit cumva să mă liniștesc...
Și ce credeți voi?
După 20 de minute îmi ridic ochii spre geamurile mici și erau luminate!
Soarele! îmi strig eu în minte. Doamne am fost așa de fericită.





Când părintele ne-a făcut semn să ieșim...am părăsit biserica cu sufletul senin.
M-am uitat la părintele, i-am arătat soarele și i-am spus simplu: E un semn! Trebuie să mergem la peșteră.
S-a uitat lung la mine...
I-a adunat pe oameni și le-a spus că urcăm la peșteră!


Drumul până la peșteră ne-a adus în fața ochilor un peisaj de vis, de o frumusețe care-ți tăia respirația. Prin Cheile Oltețului, pe un drum forestier, spre Peștera Polovragi. Aici în peșteră erau aduși oamenii pentru a fi vindecați de bolile lor.
Peștera lui Zamolxe sau Peștera lui Pahomie!
Am ajuns prima și i-am spus doamnei speolog care este un om deosebit, pasionat de ce face, i-am spus simplu: V-am adus un grup de vizitatori! A început să râdă.
Prin modul în care a prezentat fiecare mic detaliu al peșterii a făcut ca nimeni să nu mă certe că i-am purtat după mine!(Am scăpat!)


Dar, dragii mei...știam de acum doi ani când am fost prima dată, că pot lua cu mine apă, dar habar nu aveam cum se numește locul!
Cum? șoptiți voi...

Izvorul speranței! șoptesc eu cu lacrimi în ochi...izvorul speranței, străjuit de Maica Domunlui!
Iar peștera, locul în sine este cunoscut ca unul din cele mai puternice puncte de energie!
O, Doamne! Dă-mi putere că și acum când scriu mă cutremur.
Acasă...
Acasă am văzut ceva: o icoana mică, luată de fiica mea de acolo de la mănăstire în timp ce eu participam la slujbă...
Icoana reprezenta fresca de la intrarea în biserică: Acoperământul Maicii Domnului...
Icoană făcătoare de minuni!
Iar hramul e Acoperământul Maicii Domnului...


Gânduri, gânduri mi-au trecut prin minte, căci în durerea mea, pașii m-au îndreptat spre locul acela plin de sfințenie, de o puritate ieșită din comun.
Dar nu întâmplător am ajuns acolo, pentru că eu știu că...Mi-a dat puterea de a merge mai departe, de a-mi duce...crucea aceasta așa de grea! Pentru că va urma...ceva greu de dus și de purtat. ( Nu întrebați de ce știu. Știu, doar...Doamne, cât e de bine să nu ai habar!)

dacă v-am întristat...
nu am vrut.
dacă nu înțelegeți...
poate că e mai bine!
dacă nu credeți...
e alegerea voastră.

Pentru voi, astăzi
                        Eu.

***
Astăzi e o zi specială...pe care am ratat-o din păcate!
Sufletul a fost însă acolo alături de cei dragi mie.
Pentru voi toți colegii și prietenii mei, acest articol.
De ce?
Pentru că în urmă cu...puțini ani! eram tineri, voioși, încrezători în forțele noastre. Aveam impresia că putem schimba lumea.
Nu am schimbat-o. E la fel, doar noi...cu mai multe fire argintii în păr.
Dar...credința e acolo în inima și sufletul nostru mereu. Nu ne-o poate lua nimeni, nu ne poate schimba nimeni și nimic.
Pentru voi, pentru mine ( cea care a chiulit de la întâlnire!) acest articol.
Vă îmbrățișez.
            tot...Eu!

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Tăcerea din sufletul tău/meu

Nimic nu te sperie mai mult decât tăcerea din sufletul tău. D eseori o durere imensă șterge din suflet tot. Este, cum să spun, asemeni unei furtuni care mătură tot în cale. Acel uragan de care tot vorbesc eu de doi ani. Un uragan care distruge totul, lăsând în urma lui numai prăpăd. Și tăcere. O tăcere adâncă. Care doare. Indefinită pentru cei din jurul tău, dar atât de plină de sensuri pentru tine. Nimeni și nimic nu va înțelege ce este în sufletul tău. Nimeni și nimic nu poate readuce părțile frumoase din trecut înapoi în viața ta. S-a șters. Delete. Degeaba cauți. Mintea ta refuză să mai readucă informațiile. Nimic nu te sperie mai mult decât tăcerea din sufletul tău. Î n timp, ea devine asemeni unui lac într-o zi frumoasă de vară. De o frumusețe ieșită din comun, dar...fără sens dacă ești singur. Când primești pe altcineva în sufletul tău... Știi. Știi că nu vine acolo pentru a umple golul acela, ci pentru a construi împreună un alt vis, o altă realitate a vieții t...

Doar...supărare?

Nu știu cum sunteți voi, dar eu mai am puțin și ... Fără cuvinte. Cei care urmăriți relatările mele știți deja că doar când sunt supărată nu mai am cuvinte. Și chiar sunt. Păi încerc de 2 luni să mă educ, să fiu calmă, calmă să accept tot ce ni se zice, deși mintea mea logică îmi spune că nu e chiar așa. Încerc să dau speranță celor din jur, să-mi educ răbdarea... Măi, dar până când? Aștept soluții. Aștept decizii concrete, nu abureli. Și da, am așteptări, așa ca un simplu cetățean al țării acesteia. De ce să nu am? Muncesc AICI. Cotizez AICI. Fac voluntariat AICI. Imi cresc copii AICI. Și nu pot să am așteptări? Vreau să văd ceva concret, nu povești, nu certuri. Nu mă interesează certurile lor și acuzațiile, mă interesează faptul că stau de 2 luni în casă ca să nu pun presiune pe sistemul medical. Serios? Dar de ce? Sistemul medical de ce să nu mă vindece? Ha? De ce să nu primesc tratament dacă am nevoie? Sau alții? Nu am nimic cu oamenii care pleacă- vin. Dar ei...

Vitamina B12

A sosit toamna! A început școala... "Afară-i toamnă, frunză-mprăștiată, Iar vântul zvârle-n geamuri grele picuri; Și tu citești scrisori din roase plicuri Și într-un ceas gândești la viața toată." Ș tiu, știu nu vă dau o știre senzațională!  Doar că de câteva zile mă uit în jurul meu și văd efectele...  Părinți stresați deja de copii, de activitățile lor mai precis. Fie vorba între noi, este mult mai ușor în vacanță când nu-i mai verifici temele, nu-l mai asculți sau nu mai pierzi ore în șir ducând și așteptându-l de la activitățile pe care le are: înot, dans, balet, tenis... engleză!  Când copilul tău este talentat are cam toată săptămâna activități după cursuri.  Distracție la maxim, pentru părinți!  Iată că au trecut doar două săptămâni de școală, dar chipurile părinților sunt obosite parcă nici nu au fost în concediu. Numără zilele până la sâmbătă. Iar când mai aud că și ziua de sâmbătă le este ocupată, că le-a făcut program prâslea, î...