Treceți la conținutul principal

mânca-v-ar anii!

O zi de toamnă perfectă.
Culorile toamnei și-au dat mâna și au desenat un peisaj de vis. E așa de frumos încât nu mai știi în ce parte să te uiți.
Iar liniștea...liniștea e uimitoare!
O să râdeți de mine, dar încă nu mă pot învăța cu liniștea. E așa peste puterile mele să știu că merg undeva și sunt...liniștită, mă bucur de tot ce văd și reușesc să simt fiecare lucru cu o fericire uriașă.

Da, da...știm, spuneți voi amuzați. Dar ce legătură are titlul?
Păi astăzi în ziua aceasta minunată, când mi-am împlinit un vis, astăzi am auzit o poveste despre unul din duhovnicii mari pe care i-a avut țara aceasta. Și aceasta era vorba lui de întâmpinare: " mânca-v-ar anii!"
Mă tot gândesc...
Iarăși? Când nu o faci? râdeți voi.
Of! Tot timpul, râd și eu. Așa...mă gândesc, oare de ce le spunea așa oamenilor?
Cum să-i mănânce anii?
Adică eu cred că vrea să spună "să trăiți cât mai mult". Așa cred eu, altfel nu înțeleg de ar spune așa. Da! Probabil voia să spună să reușim să ne ducem anii.
Uite astăzi, când nu mai reușeam să ies dintre hârtii am glumit și am zis: Când mor să mă îngropați în hârtie! ( recunosc nu e bună gluma! Dar m-am săturat de hârtii, hârtii, hârtii...) Normal că imediat o colegă de-a mea m-a certat. Dar zău că...

În fine...
Să revin.
Așa cum v-am spus am fost într-o călătorie, care mi-a umplut sufletul de bucurie, de liniște sufletească, de fericire. O fericire care nu are legătură cu lumea aceasta, o altfel de fericire.
Hei! Ne povestești? Unde ai fost? râdeți voi de mine.
A...da. Sunt doar foarte obosită...dar fericită! Iar boala își face apariția când mă obosesc prea tare. Dar să știți că...nu o bag în seamă!
Vreau să mă mănânce anii încă! Și acești ani să fie cu liniște și fericire sufletească!

Hei! Unde ai fost, totuși? zâmbiți voi spre mine.
Mda....Să vă povestesc...
Mi-am dorit din primăvară să ajung într-un loc drag mie...Nu știam de ce, dar gândul meu se întorcea mereu și mereu acolo: trebuie să ajung, îmi spuneam, dar cum mă întrebam, cum?

Și iată că întâmplarea face să mă găsesc într-un loc și cineva să întrebe: Cine mai vrea să vină în excursie la mănăstirea Polovragi? În momentul acela m-am uitat uimită și mi-am spus: iarăși Cineva are grijă de mine! Normal că imediat mi-am anunțat intenția.
Toți din jurul meu m-au descurajat în zilele următoare: că se anunță frig, că se anunță ploi...eu una și bună: vreau la mănăstire și la peșteră!
Trebuie să mă credeți pe cuvânt nu am știut de ce trebuie să ajung acolo, deabea când am pășit acasă, seara târziu am înțeles de ce.
V-am tot spus că toate se leagă între ele...

Am plecat de acasă cu ploaie, cu vânt, știam că seara ninsese, dar eu...zâmbeam.
Mi-am spus așa trebuie să-i conving să mergem la peșteră! Peștera Polovragi nu era inclusă în traseu. Să convingi 40 de oameni!
La prima oprire...am încercat!
S-au uitat la mine, au dat din cap, mi-au înșirat tot traseul...
Ce să spun am intrat cam dezamăgită, eram convinsă că nu voi ajunge acolo, iar eu îmi pregătisem sticlele să iau apă!

Apă? Ce apă? ridicați voi din sprâncene.
Ei, nu vă grăbiți! Îmi stricați prezentarea!
În autocar mă uitam pe geam cum ploua...și așa tot îmi ziceam: trebuie să merg, dar dacă nu, asta e!
Apoi ...m-am rugat Maicii Domunului..
În rugăciunea mea...un gând... a apărut: Dacă stăm la slujbă la mănăstirea Polovragi (era în program 30 minute!!!) și ieșim de acolo și e soare înseamnă că mergem la peșteră.
În momentul acela ploua tare, nu mint!
Eu zâmbeam, pentru că așa cumva îmi găsisem liniștea.


Am ajuns, am coborât din autocar, acolo era înnorat se vedea că a plouat...
Am intrat în biserica aceea mică de o frumusețe deosebită, de o încărcătură spirituală enormă...și m-am rugat...( în ultimul timp a fost mai greu, dacă sunt într-o biserică...plâng. E așa ca și când acolo nu pot să-mi ascund sufletul)
Mi-a fost teamă de moment, sincer, dar a fost bine. Am reușit cumva să mă liniștesc...
Și ce credeți voi?
După 20 de minute îmi ridic ochii spre geamurile mici și erau luminate!
Soarele! îmi strig eu în minte. Doamne am fost așa de fericită.





Când părintele ne-a făcut semn să ieșim...am părăsit biserica cu sufletul senin.
M-am uitat la părintele, i-am arătat soarele și i-am spus simplu: E un semn! Trebuie să mergem la peșteră.
S-a uitat lung la mine...
I-a adunat pe oameni și le-a spus că urcăm la peșteră!


Drumul până la peșteră ne-a adus în fața ochilor un peisaj de vis, de o frumusețe care-ți tăia respirația. Prin Cheile Oltețului, pe un drum forestier, spre Peștera Polovragi. Aici în peșteră erau aduși oamenii pentru a fi vindecați de bolile lor.
Peștera lui Zamolxe sau Peștera lui Pahomie!
Am ajuns prima și i-am spus doamnei speolog care este un om deosebit, pasionat de ce face, i-am spus simplu: V-am adus un grup de vizitatori! A început să râdă.
Prin modul în care a prezentat fiecare mic detaliu al peșterii a făcut ca nimeni să nu mă certe că i-am purtat după mine!(Am scăpat!)


Dar, dragii mei...știam de acum doi ani când am fost prima dată, că pot lua cu mine apă, dar habar nu aveam cum se numește locul!
Cum? șoptiți voi...

Izvorul speranței! șoptesc eu cu lacrimi în ochi...izvorul speranței, străjuit de Maica Domunlui!
Iar peștera, locul în sine este cunoscut ca unul din cele mai puternice puncte de energie!
O, Doamne! Dă-mi putere că și acum când scriu mă cutremur.
Acasă...
Acasă am văzut ceva: o icoana mică, luată de fiica mea de acolo de la mănăstire în timp ce eu participam la slujbă...
Icoana reprezenta fresca de la intrarea în biserică: Acoperământul Maicii Domnului...
Icoană făcătoare de minuni!
Iar hramul e Acoperământul Maicii Domnului...


Gânduri, gânduri mi-au trecut prin minte, căci în durerea mea, pașii m-au îndreptat spre locul acela plin de sfințenie, de o puritate ieșită din comun.
Dar nu întâmplător am ajuns acolo, pentru că eu știu că...Mi-a dat puterea de a merge mai departe, de a-mi duce...crucea aceasta așa de grea! Pentru că va urma...ceva greu de dus și de purtat. ( Nu întrebați de ce știu. Știu, doar...Doamne, cât e de bine să nu ai habar!)

dacă v-am întristat...
nu am vrut.
dacă nu înțelegeți...
poate că e mai bine!
dacă nu credeți...
e alegerea voastră.

Pentru voi, astăzi
                        Eu.

***
Astăzi e o zi specială...pe care am ratat-o din păcate!
Sufletul a fost însă acolo alături de cei dragi mie.
Pentru voi toți colegii și prietenii mei, acest articol.
De ce?
Pentru că în urmă cu...puțini ani! eram tineri, voioși, încrezători în forțele noastre. Aveam impresia că putem schimba lumea.
Nu am schimbat-o. E la fel, doar noi...cu mai multe fire argintii în păr.
Dar...credința e acolo în inima și sufletul nostru mereu. Nu ne-o poate lua nimeni, nu ne poate schimba nimeni și nimic.
Pentru voi, pentru mine ( cea care a chiulit de la întâlnire!) acest articol.
Vă îmbrățișez.
            tot...Eu!

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Dacă aș fi...

Mi-am prins flori în păr și privesc spre voi amuzată.Da, da...știu. O să mă întrebați ce găsesc de râs într-un timp al încercărilor. Spre surprinderea mea, mai sunt zile în care zâmbetul revine așa de nicăieri. Pur și simplu.
Am lipsit o perioadă destul de lungă, dar asta e pentru că încă nu reușesc să-mi partajez programul în așa fel încât să am timp de lucru- timp de scris - timp liber- timp de studiu. Și ele se îmbină așa de haotic, încât la final de săptămână îmi spun: „Of, iarăși ai uitat de blog!”
Un alt aspect important este faptul că înainte de pandemia...( aici sunt câteva cuvinte pe care voi nu trebuie să le auziți😃) a sta în fața ecranului și a scrie pe tastatură era o adevărată relaxare, o plăcere nevinovată, dacă vreți voi, iar acum, de când cu situația aceasta „minunată” deabea aștept să închid calculatorul și să nu mai văd ecranul.  Munca online din punctul meu de vedere este cea mai neinspirată muncă.  Adică, să ne înțelegem, pentru angajator este nemaipomenit, deoarece oa…

Reconectare la umanitate

Mi-am prins flori în păr și privesc spre voi cu zâmbet.Viața este cu bune și rele, important este să avem încredere în noi și să ne „ridicăm” de fiecare dată de jos și să o luăm de la început. Trăim cu trecutul în suflet, trebuie să ne împăcăm cu el într-un final, dar acesta nu trebuie să ne definească.  Noi suntem ceea ce suntem, nu ceea ce cred alții despre noi sau ce vor alții de la noi.
În ultimele luni viața noastră, a tuturor, s-a schimbat total.  Virusul acesta ne-a „furat” liniștea. Toți ne-am văzut obligați să luăm o pauză de la realitatea personală. Spre surprinderea mea majoritatea populației a acceptat foarte ușor toate măsurile.  Zic eu, că toți am dat dovadă de responsabilitate. Mă întreb tot mai mult dacă sacrificiul pe care l-am făcut toți este apreciat și a contat? Oare? Mi-aș dori să văd mai multă încredere și speranță, calm și responsabilitate, pentru că acestea se transmit. Întotdeauna, chiar întotdeauna ele pleacă de „sus” în „jos”. Eu sunt...„jos”, voi? Și nu simt calmul…

Scrisoare pentru prietenii mei...

Scrisoare pentru prietenul meu și pentru prietena mea

Copil uimit, cu ochii mari, cu privirea debusolată, cu durere și întristare în sufletul și inima mea...
Așa mă simt. Așa sunt.
Sunt proastă câteodată. Chiar de chiar. Îmi pare rău, tare rău. Sincer. Doar acum mi-am dat seama că v-ați simțit nedreptățiți. Aveți dreptate, chiar aveți.

Draga mea prietenă și dragul meu prieten,
Voi doi nu vă cunoașteți, nici măcar nu știți de existența celuilalt, eu sunt doar un punct comun.
In urmă cu două săptămâni v-am pus aceeași întrebare. Nu mi-ati răspuns, dar mi-ati promis că o să o faceți. Ați fost sinceri...doar că mie mi se pare că timpul se termină. Mi-am dorit atât de mult acel răspuns încât...am fost dezamăgită.
Nu de voi sunt dezamăgită, departe de mine gândul, nu!
Dezamăgită de mine, de dorința imensă de a știi că voi sunteți bine, sunteți fericiți, că viața voastră e una liniștită...Asta mi-am dorit să aud de la voi.
De ce? o să mă întrebați.
Păi pentru că indiferent ce credeți voi...s…