Treceți la conținutul principal

Timp, peste timp

" Aya atinge cu degetele încet caietul atât de cunoscut...Știe fiecare cuvânt, fiecare sentiment izvorât dintr-o suferință imensă. Nu l-a deschis de foarte mult timp...timp peste timp!
Atinge delicat foile îngălbenite de vreme și citește...

<<Viața aceasta ciudată care ne poartă în locuri necunoscute, care ne întoarce la lucruri neterminate, care ne oferă noi prilejuri de a ne descoperi.
Cât de mult vrem să vedem adevărata față a unui om? Cât de mult ne dorim ca omul să fie așa cum vrem noi? Cât?
Întrebări fără rost, știu. Nu pot însă să nu mi le pun, pentru că mă obsedează ideea încrederii pe care o am în oameni. Știu că nu trebuie, dar tot îmi pun sufletul la vedere. 
Sunt furioasă pe mine, pe...tot.
Ce pot schimba? Pe mine? 
Încerc, dar nu reușesc decât să fiu eu, cea veche, care crede și mai mult în oameni, care se înconjoară de frumos, care scrie, care citește, care pictează, care cântă...eu.
Cum aș putea să vă fac să înțelegeți când eu nu înțeleg.
Cum aș putea să-i găsesc scuze, când ele nu există...
Cum aș putea să schimb ceva, când timpul nu mai poate fi dat înapoi.
Trist. Mai trist decât tot ce am trăit până acum.
Aș vrea să pot crede, aș vrea să pot spera, aș vrea...
Speranța e cumva suspendată în aer, plutește. Nu spre mine. Spre alte zări.
Zâmbesc mereu, așa pentru sufletul meu, care astăzi are libertate. 
Trăiesc fiecare clipă într-o încercare disperată de a putea respira, de a putea merge, de a putea fi ...eu.
Câteodată aș vrea să...plec departe, dar oare se șterge tot din mintea mea?
Nu, probabil că nu.
Așa că stau. Trăiesc. Respir. Zâmbesc. Plâng.
Viața e nedreaptă, atât de nedreaptă.>>

Lacrimi îi străbat fața cu fiecare cuvânt citit...
Sentimente uitate de vreme revin în suflet ca o furtună care se dezlănțuie în toată puterea ei...
Ridică ochii înlăcrimați spre lacul așa de albastu în care se oglindește cerul. Fruzele aurii zboară în jurul ei și poposesc pe apa liniștită a lacului ei drag.

Privește spre copacii împodobiți în veșminte de toamnă și, închide ochii lăsând soarele blând să-i sărute obrajii și să-i șteargă ușor lacrimile...
Vântul îi răsfiră părul lung și negru într-o îmbrățișare delicată, iar frunze ruginii îi poposesc pe umerii ei, pe mâini...în palmele ei ridicate deasupra capului, într-o încercare disperată de a țipa.
...
Aya stă turcește în fața lacului cu părul plin de frunze aurii, ruginii, de petale de flori de toamnă și cântă, cântă așa cum n-a făcut-o niciodată...
Îi cântă firului de iarbă, iar apoi...
apoi ...Epilog, Vama Veche...
"le vom spune așa: nimeni nu o să-ți explice ce e dragostea"...
... "ura...nu naște copii!"
..."visele nu pot muri..."
...
Nu mai plânge, clipele acelea au trecut de mult, zâmbește senin spre poarta din spate pe unde intră îmbujorați copiii țipând cât îi ține gura că le este foame!
Își scutură frunzele și gândurile și-i îmbrățișează...

Viața, viața e doar viață...
timpul e doar timp...
iubirea e doar...un moment din viață...
înțelegerea, însă...
puterea de a-ți recunoaște greșeală, însă...
puterea de sacrificiu pentru celălalt, însă...
bunătatea, însă...
dorința de a-l face fericit pe cel de lângă tine, însă...
E   UNICĂ!
Iar dacă ai pierdut-o...
Niciodată...nu o vei mai afla!"

***
Astăzi am înțeles un lucru că viața e prea scurtă pentru a sta să accepți șantajul emoțional. Am înțeles că trebuie să te pui pe tine pe primul loc, dar dacă ai copii nu înseamnă că ai murit!
Înțeleg că faci tot posibilul să-i faci fericiți pe copii tăi, dar nu înseamnă că uiți de tine!
Pentru că dacă ești nefericit această nefericire se revarsă peste ei, dacă însă ești fericit și ei zâmbesc și ei se bucură.
Mi-au trebuit 7 luni să devin așa de deșteaptă! ( glumesc!), dar doar acum îmi dau seama că, viața e frumoasă dacă ne-o facem frumoasă și este urâtă dacă ne-o facem urâtă.
Am crezut întotdeauna în principiile mele, dar poate că...le-am dus prea până la sacrificiul suprem!
Și pentru ce? sau cine?
Principiile sunt bune, dar trebuie adaptate la lumea în care trăim, pentru că întradevăr bătrânii știau ce știau...
Acum...sunt revoltată pentru prima dată după 9 luni de zile, dar de o revoltă din aceea care distruge tot în calea ei!
Viața e ...viață!
Clipa...e clipă!
Lacrima ...e lacrimă!
Durerea...e doar durere!
Și...chiar și după durere,
Eu...respir!
Eu...stau în picioare!
Eu...trăiesc cu demnitate!
Eu...zâmbesc cu bunătate!
Eu...sper!

Pentru voi (încă!)
                           Eu!

***
Imaginea e făcută de mine. Normal!



Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Tăcerea din sufletul tău/meu

Nimic nu te sperie mai mult decât tăcerea din sufletul tău. D eseori o durere imensă șterge din suflet tot. Este, cum să spun, asemeni unei furtuni care mătură tot în cale. Acel uragan de care tot vorbesc eu de doi ani. Un uragan care distruge totul, lăsând în urma lui numai prăpăd. Și tăcere. O tăcere adâncă. Care doare. Indefinită pentru cei din jurul tău, dar atât de plină de sensuri pentru tine. Nimeni și nimic nu va înțelege ce este în sufletul tău. Nimeni și nimic nu poate readuce părțile frumoase din trecut înapoi în viața ta. S-a șters. Delete. Degeaba cauți. Mintea ta refuză să mai readucă informațiile. Nimic nu te sperie mai mult decât tăcerea din sufletul tău. Î n timp, ea devine asemeni unui lac într-o zi frumoasă de vară. De o frumusețe ieșită din comun, dar...fără sens dacă ești singur. Când primești pe altcineva în sufletul tău... Știi. Știi că nu vine acolo pentru a umple golul acela, ci pentru a construi împreună un alt vis, o altă realitate a vieții t

Povestea unei cești de cafea

Mi-am prins flori în păr și privesc spre voi amuzată. Prietena mea îmi spunea zilele trecute că orice problemă are o rezolvare. Și sunt convinsă de asta. Doar că timpul...până la rezolvare  e greu. Revenind asupra ultimului articol... Fiecare loc are amprenta celor care stau acolo. E foarte greu să ștergi o "amprentă" Știu acest lucru pentru că eu am încercat ani de zile să fac asta.🙂 Intr-un final, am crezut că am reușit,  dar nu a fost să fie. Am plecat și am luat-o de la capăt.  Uite-așa! Despre acest lucru am citit un articol ieri, foarte interesant scris de un biolog renumit. Dacă retin bine, titlul era ceva de genul: Nu ești cine crezi că ești. Simpatică teorie. Demonstrată de altfel. Te pune cu totul pe gânduri. Dar despre ea...într-o altă seară. În seara aceasta : Povestea unei cești de cafea. O poveste spusă de marele părinte Arsenie Boca. Noi, cei din România,  știm cine este. Pentru cei din afara țării care citiți: părintele Arsenie este un mare sfânt

Lumea văzută prin ochii mei

Mi-am pus ochelarii pe nas și am deschis ochii să văd mai bine! Poate, mi-am zis în gând, poate o să văd frumusețea din lumea aceasta. Și am deschis ochii cât de mult am putut. Am privit cu atenție în jurul meu... Viața, viața e o înșiruire de evenimente frumoase, triste, amuzante, dramatice. Evenimente care te marchează, care te schimbă, care te maturizează... Lumea pe care o văd eu nu este perfectă! Lumea pe care o văd eu este complicată! Aș vrea să pot schimba ceva. Aș vrea să pot mângâia cu degetele mele fiecare moment din viața mea și să îl fac mai frumos, mai bun sau mai spectaculos. Dar nu se poate! Nici unul dintre noi nu-și poate schimba destinul. Putem însă să facem lucruri mărunte, care să ne facă să ne simțim fericiți. Îmi aduc aminte de un film, cred că November se numea,  în care personajul principal încerca să trăiască la maxim fiecare clipă pentru că știa că mai are foarte puțin de trăit. De multe ori m-am gândit cum ar fi să știi că zilele tale sunt numărat