" Aya atinge cu degetele încet caietul atât de cunoscut...Știe fiecare cuvânt, fiecare sentiment izvorât dintr-o suferință imensă. Nu l-a deschis de foarte mult timp...timp peste timp!
Atinge delicat foile îngălbenite de vreme și citește...
<<Viața aceasta ciudată care ne poartă în locuri necunoscute, care ne întoarce la lucruri neterminate, care ne oferă noi prilejuri de a ne descoperi.
Cât de mult vrem să vedem adevărata față a unui om? Cât de mult ne dorim ca omul să fie așa cum vrem noi? Cât?
Întrebări fără rost, știu. Nu pot însă să nu mi le pun, pentru că mă obsedează ideea încrederii pe care o am în oameni. Știu că nu trebuie, dar tot îmi pun sufletul la vedere.
Sunt furioasă pe mine, pe...tot.
Ce pot schimba? Pe mine?
Încerc, dar nu reușesc decât să fiu eu, cea veche, care crede și mai mult în oameni, care se înconjoară de frumos, care scrie, care citește, care pictează, care cântă...eu.
Cum aș putea să vă fac să înțelegeți când eu nu înțeleg.
Cum aș putea să-i găsesc scuze, când ele nu există...
Cum aș putea să schimb ceva, când timpul nu mai poate fi dat înapoi.
Trist. Mai trist decât tot ce am trăit până acum.
Aș vrea să pot crede, aș vrea să pot spera, aș vrea...
Speranța e cumva suspendată în aer, plutește. Nu spre mine. Spre alte zări.
Zâmbesc mereu, așa pentru sufletul meu, care astăzi are libertate.
Trăiesc fiecare clipă într-o încercare disperată de a putea respira, de a putea merge, de a putea fi ...eu.
Câteodată aș vrea să...plec departe, dar oare se șterge tot din mintea mea?
Nu, probabil că nu.
Așa că stau. Trăiesc. Respir. Zâmbesc. Plâng.
Viața e nedreaptă, atât de nedreaptă.>>
Lacrimi îi străbat fața cu fiecare cuvânt citit...
Sentimente uitate de vreme revin în suflet ca o furtună care se dezlănțuie în toată puterea ei...
Ridică ochii înlăcrimați spre lacul așa de albastu în care se oglindește cerul. Fruzele aurii zboară în jurul ei și poposesc pe apa liniștită a lacului ei drag.
Privește spre copacii împodobiți în veșminte de toamnă și, închide ochii lăsând soarele blând să-i sărute obrajii și să-i șteargă ușor lacrimile...
Vântul îi răsfiră părul lung și negru într-o îmbrățișare delicată, iar frunze ruginii îi poposesc pe umerii ei, pe mâini...în palmele ei ridicate deasupra capului, într-o încercare disperată de a țipa.
...
Aya stă turcește în fața lacului cu părul plin de frunze aurii, ruginii, de petale de flori de toamnă și cântă, cântă așa cum n-a făcut-o niciodată...
Îi cântă firului de iarbă, iar apoi...
apoi ...Epilog, Vama Veche...
"le vom spune așa: nimeni nu o să-ți explice ce e dragostea"...
... "ura...nu naște copii!"
..."visele nu pot muri..."
...
Nu mai plânge, clipele acelea au trecut de mult, zâmbește senin spre poarta din spate pe unde intră îmbujorați copiii țipând cât îi ține gura că le este foame!
Își scutură frunzele și gândurile și-i îmbrățișează...
Viața, viața e doar viață...
timpul e doar timp...
iubirea e doar...un moment din viață...
înțelegerea, însă...
puterea de a-ți recunoaște greșeală, însă...
puterea de sacrificiu pentru celălalt, însă...
bunătatea, însă...
dorința de a-l face fericit pe cel de lângă tine, însă...
E UNICĂ!
Iar dacă ai pierdut-o...
Niciodată...nu o vei mai afla!"
***
Astăzi am înțeles un lucru că viața e prea scurtă pentru a sta să accepți șantajul emoțional. Am înțeles că trebuie să te pui pe tine pe primul loc, dar dacă ai copii nu înseamnă că ai murit!
Înțeleg că faci tot posibilul să-i faci fericiți pe copii tăi, dar nu înseamnă că uiți de tine!
Pentru că dacă ești nefericit această nefericire se revarsă peste ei, dacă însă ești fericit și ei zâmbesc și ei se bucură.
Mi-au trebuit 7 luni să devin așa de deșteaptă! ( glumesc!), dar doar acum îmi dau seama că, viața e frumoasă dacă ne-o facem frumoasă și este urâtă dacă ne-o facem urâtă.
Am crezut întotdeauna în principiile mele, dar poate că...le-am dus prea până la sacrificiul suprem!
Și pentru ce? sau cine?
Principiile sunt bune, dar trebuie adaptate la lumea în care trăim, pentru că întradevăr bătrânii știau ce știau...
Acum...sunt revoltată pentru prima dată după 9 luni de zile, dar de o revoltă din aceea care distruge tot în calea ei!
Viața e ...viață!
Clipa...e clipă!
Lacrima ...e lacrimă!
Durerea...e doar durere!
Și...chiar și după durere,
Eu...respir!
Eu...stau în picioare!
Eu...trăiesc cu demnitate!
Eu...zâmbesc cu bunătate!
Eu...sper!
Pentru voi (încă!)
Eu!
***
Imaginea e făcută de mine. Normal!
Atinge delicat foile îngălbenite de vreme și citește...
<<Viața aceasta ciudată care ne poartă în locuri necunoscute, care ne întoarce la lucruri neterminate, care ne oferă noi prilejuri de a ne descoperi.
Cât de mult vrem să vedem adevărata față a unui om? Cât de mult ne dorim ca omul să fie așa cum vrem noi? Cât?
Întrebări fără rost, știu. Nu pot însă să nu mi le pun, pentru că mă obsedează ideea încrederii pe care o am în oameni. Știu că nu trebuie, dar tot îmi pun sufletul la vedere.
Sunt furioasă pe mine, pe...tot.
Ce pot schimba? Pe mine?
Încerc, dar nu reușesc decât să fiu eu, cea veche, care crede și mai mult în oameni, care se înconjoară de frumos, care scrie, care citește, care pictează, care cântă...eu.
Cum aș putea să vă fac să înțelegeți când eu nu înțeleg.
Cum aș putea să-i găsesc scuze, când ele nu există...
Cum aș putea să schimb ceva, când timpul nu mai poate fi dat înapoi.
Trist. Mai trist decât tot ce am trăit până acum.
Aș vrea să pot crede, aș vrea să pot spera, aș vrea...
Speranța e cumva suspendată în aer, plutește. Nu spre mine. Spre alte zări.
Zâmbesc mereu, așa pentru sufletul meu, care astăzi are libertate.
Trăiesc fiecare clipă într-o încercare disperată de a putea respira, de a putea merge, de a putea fi ...eu.
Câteodată aș vrea să...plec departe, dar oare se șterge tot din mintea mea?
Nu, probabil că nu.
Așa că stau. Trăiesc. Respir. Zâmbesc. Plâng.
Viața e nedreaptă, atât de nedreaptă.>>
Lacrimi îi străbat fața cu fiecare cuvânt citit...
Sentimente uitate de vreme revin în suflet ca o furtună care se dezlănțuie în toată puterea ei...
Ridică ochii înlăcrimați spre lacul așa de albastu în care se oglindește cerul. Fruzele aurii zboară în jurul ei și poposesc pe apa liniștită a lacului ei drag.
Privește spre copacii împodobiți în veșminte de toamnă și, închide ochii lăsând soarele blând să-i sărute obrajii și să-i șteargă ușor lacrimile...
Vântul îi răsfiră părul lung și negru într-o îmbrățișare delicată, iar frunze ruginii îi poposesc pe umerii ei, pe mâini...în palmele ei ridicate deasupra capului, într-o încercare disperată de a țipa.
...
Aya stă turcește în fața lacului cu părul plin de frunze aurii, ruginii, de petale de flori de toamnă și cântă, cântă așa cum n-a făcut-o niciodată...
Îi cântă firului de iarbă, iar apoi...
apoi ...Epilog, Vama Veche...
"le vom spune așa: nimeni nu o să-ți explice ce e dragostea"...
... "ura...nu naște copii!"
..."visele nu pot muri..."
...
Nu mai plânge, clipele acelea au trecut de mult, zâmbește senin spre poarta din spate pe unde intră îmbujorați copiii țipând cât îi ține gura că le este foame!
Își scutură frunzele și gândurile și-i îmbrățișează...
Viața, viața e doar viață...
timpul e doar timp...
iubirea e doar...un moment din viață...
înțelegerea, însă...
puterea de a-ți recunoaște greșeală, însă...
puterea de sacrificiu pentru celălalt, însă...
bunătatea, însă...
dorința de a-l face fericit pe cel de lângă tine, însă...
E UNICĂ!
Iar dacă ai pierdut-o...
Niciodată...nu o vei mai afla!"
***
Astăzi am înțeles un lucru că viața e prea scurtă pentru a sta să accepți șantajul emoțional. Am înțeles că trebuie să te pui pe tine pe primul loc, dar dacă ai copii nu înseamnă că ai murit!
Înțeleg că faci tot posibilul să-i faci fericiți pe copii tăi, dar nu înseamnă că uiți de tine!
Pentru că dacă ești nefericit această nefericire se revarsă peste ei, dacă însă ești fericit și ei zâmbesc și ei se bucură.
Mi-au trebuit 7 luni să devin așa de deșteaptă! ( glumesc!), dar doar acum îmi dau seama că, viața e frumoasă dacă ne-o facem frumoasă și este urâtă dacă ne-o facem urâtă.
Am crezut întotdeauna în principiile mele, dar poate că...le-am dus prea până la sacrificiul suprem!
Și pentru ce? sau cine?
Principiile sunt bune, dar trebuie adaptate la lumea în care trăim, pentru că întradevăr bătrânii știau ce știau...
Acum...sunt revoltată pentru prima dată după 9 luni de zile, dar de o revoltă din aceea care distruge tot în calea ei!
Viața e ...viață!
Clipa...e clipă!
Lacrima ...e lacrimă!
Durerea...e doar durere!
Și...chiar și după durere,
Eu...respir!
Eu...stau în picioare!
Eu...trăiesc cu demnitate!
Eu...zâmbesc cu bunătate!
Eu...sper!
Pentru voi (încă!)
Eu!
***
Imaginea e făcută de mine. Normal!
Comentarii
Trimiteți un comentariu