Bucuria de a trăi

Mă tot întreb mereu: Cu ce am greșit?
Întrebare fără rost. Știu, dar nu pot să nu mi-o pun...Mintea mea care este așa de logică nu găsește răspuns și cred, sunt chiar sigură că acest lucru e cel mai greu într-o despărțire...
Acum...eu ce să zic, am în jurul meu oameni minunați care nu numai că mă prețuiesc pentru ceea ce sunt ci mi-au spus mereu și mereu că vina nu e a mea. M-au luat așa de umeri, m-au scuturat și mi-au spus clar: "Nu e vina ta!"
Eu...eu nu am avut puterea să răspund, i-am privit doar cu lacrimi în ochi.

Astăzi însă e o nouă zi și cred că totul se va așeza. Așa pur și simplu.
De ce? o să mă întrebați voi.
Pentru că: "E timpul!"
Chiar e timpul să se liniștească tot, să ies din comicul acesta ironic al unei piese de teatru! E peste puterea omenească să poată pricepe tot ce mi se întâmplă! Dar ieri una din colegele mele mi-a zis că...mă țin bine! Așa sunt eu, călită în durere! ( zâmbesc eu tristă spre voi)

Acum la ceas de seară aș vrea să vă scriu despre...Bucuria de a trăi!
Serios? o să zâmbiți voi neîncrezători.
Da. Serios, răspund eu râzând.
Am ales această temă pentru că în graba noastră de a avea de toate, am uitat să ne bucurăm că trăim. Chiar am uitat!

Oameni buni, oare viața aceasta stă numai în muncă, muncă, muncă...În a strânge câți mai mulți bani? În a construi cât mai multe case? În a face mâncare în fiecare zi, a spăla, a curăța...Doar asta e viața? Seara să fii așa de obosit încât să nu mai poți scoate un cuvânt, ce să mai zic de altceva...
Și pentru ce?
"Pentru noi și copii noștri".
Serios? Cât de recunoscători am fost noi, că părinții s-au sacrificat pentru noi? Cât?
Sincer.
Vă spun eu: "deloc".
Am gândit permanent că e datoria lor de părinți să o facă!
Greșită gândire, greșită mentalitate.
Copilul trebuie să înțeleagă cât mai repede că nimeni nu e sclavul lui. Simplu. Că sunt părinți și trebuie respectați și ajutați. Toți, împreună pot lucra pentru a fi familia fericită.

Pentru noi? Lucrăm pentru noi?
Serios? Și când să ne mai bucurăm de viața care trece pe lângă noi?
Când descoperim că ne-am îmbolnăvit de prea mult stres și prea multă muncă?
Atunci? Sau când suntem bătrâni?

Ați înțeles cred că în seara aceasta sunt așa...mai revoltată.
Nu, nu pe cineva, doar pe o gândire pe care nu am vrut să o accept ani de zile, dar pe care am tolerat-o mereu. Se pare că eu am gândit bine, doar că nu am înțeles adevăratele motive din spatele acestor cuvinte...
Ce pot să spun decât atenție mare la partenerul sau partenera care-ți dă astfel de sfaturi. Nu sunt sincere. Bunătatea trebuie să fie prezentă permanent, ideea de a-l ajuta pe celălalt să nu dispară și obligatoriu zâmbetul pe fața voastră.
Doar când ești liniștit sau liniștită ai aceea seninătate pe chipul tău, doar atunci. Iar liniștea vine din liniștea căminului tău.
Eu...eu nu am avut-o. Dar am continuat să neg problema crezând că totul se rezolvă de la sine. Nu se rezolvă...din păcate. E cam așa ca la păcate, începi cu unul mic, mic și în timp ajungi la păcate tot mai mari și mai grele.

Bucuria de a trăi e pe chipul meu.
Toți se uită ciudat la mine și nu pot să-și explice cum m-am schimbat. În bine, normal! ( râd eu)
Ei nu înțeleg cum nu se citește pe fața mea suferința aceea adâncă pe care o am în suflet...
Toți încearcă să înțeleagă ceva care este cu adevărat de neînțeles...
Și? Care e secretul, șoptiți voi așa uitându-vă la mine pe sub sprâncene.
Puțină magie! strig eu râzând.
Magie? vă uitați voi neîncrezători.
Da! Magie! zâmbesc eu cu bunătate spre voi. Chipul meu reflectă sufletul meu. Acum pentru prima dată după mult, mult timp știu că am procedat corect. O să râdeți, dar după principiile mele!
Liniștea vine din siguranța mamei care-și iubește copii și care-și arată iubirea în rugăciune în primul rând. Vedeți voi, am ascultat în zilele trecute un discurs în care se spunea așa de frumos despre relația dintre copii și părinți, o relație bazată pe dragoste infinită, dar o dragoste exprimată în rugăciunea inimii unuia spre altul. Și cred cu tărie în asta. Cred că e cel mai frumos lucru pe care-l putem face pentru aproapele nostru.

În zilele trecute un om apropiat mie mi-a spus așa: "Vă rog să nu lăsați ura să vă cuprindă sufletul..."
De atunci mă tot gândesc la cuvintele acestea. Sunt furioasă, e drept, dar nu urăsc!
Pare ciudat, dar nu am nici măcar o picătură de ură.
Cred că așa a fost să fie, că sigur Cineva are cu mine un plan și acum am pentru prima dată după mulți, mulți ani...liniște. Iar această liniște îmi aduce bucuria de a trăi! Chiar îmi aduce! Îmi aduce zâmbetul pe buze! Îmi aduce bunătate în privire, îmi aduce puterea de a mă ridica și a merge mai departe! Pot doar să vă spun:

Trăiți astăzi așa ca în ultima zi.
Trăiți frumos, să nu vă fie rușine de viața voastră.
Trăiți cu bucurie sinceră alături de cel care vă este așa de drag.
Trăiți cu fericirea încrustată în privirea celui sau celei din fața voastră.

Bucurați-vă de fiecare minut, de fiecare clipă pe care o petreceți cu apropiații voștri.
Bucurați-vă privirea de frumusețea uluitoare a naturii.
Bucurați-vă inima de zâmbetul copilului vostru.
Bucurați-vă sufletul de privirea aceea plină de iubire.

Ură?
Nu, nu am. Tristețe...da. Pentru nedreptate. Dar o încredere infinită că foarte curând o să-mi țin în brațe copilul.
De ce? șoptiți voi.
Pentru că...presar așa puțină magie în sufletul meu, în sufletele voastre și...Gata!
Și...sunt...o femeie nemaipomenită! ( râd eu așa văzându-vă fața plină de uimire!!!) Așa mi s-a spus în zilele trecute. ( a fost doar așa...o laudă care a precedat altceva!)
Eu, sincer, nu prea cred. Sunt doar un simplu om, care încearcă să ia viața de la capăt, care construiește iarăși pas cu pas viața, care luptă pentru sănătate, care are o încredere enormă în bunătatea celor din jur. Care are o speranță enormă pentru ea și pentru cei din jur! ( Împart speranță clipă de clipă.)

Pentru voi,
Eu, care am trecut se pare prin toate etapele acelea ale despărțirii, de care îmi vorbea buna mea prietena în urmă cu 7 luni. Până și ea mi-a zis uimită: "Gata, le-ai trecut!" Eiii? Vedeți?
Doar...eu!

***
Imaginea, clar este făcută de mine!
Sunt tare, tare mândră de ce a ieșit.
Nu vă spun unde am făcut-o, trebuie să vă dați seama singuri.
Doar atât, e în țara mea dragă!