Punct.

"Atinge-mi sufletul cu o adiere...
Atinge-mi sufletul cu o sărutare...
Atinge-mi sufletul cu o mângâiere...
Atinge-mi sufletul într-o îmbrățișare a simțirii.
Atinge-mi sufletul în pași de vals
Atinge-mi sufletul în melodia cântecului...
Atinge-mi inima într-o îmbrățișare
Și, și nu, nu o mai lăsa!
Nici o clipă măcar."

Liniște desăvârșită în sufletul meu. Astăzi am pus punct.
Punct? șoptiți voi mirați.
Da. Gata, s-a încheiat un capitol din viața mea. Sufletul e liniștit, atât de liniștit. Chiar și eu mă mir de acest lucru, ce să mai zic de cei din jurul meu...se uită la mine și îmi spun: "Uită-te la tine, luminezi!"
Le zâmbesc, așa în stilul meu caracteristic, și nu le spun de unde am lumina! Eu o tot ascund, dar ea șmechera se arată și-mi luminează chipul! E lumina sufletului meu, e liniștea desăvârșită, e siguranța că totul o să fie bine, că ploaia sufletului meu s-a terminat.

Ești sigură? șoptiți voi...
O, da. Sunt foarte sigură. Totul a intrat pe făgașul bun, doar că...
Doar...?
Păi, îmi pare rău doar că uneori viața aceasta ciudată te face să pierzi oameni la care ai ținut enorm, dar care nu au știut să aprecieze...Sincer, am încercat din toată puterea mea să le arăt că greșesc, dar nu au vrut să vadă...evidența. Acum, fiecare face ceea ce crede cu viața lui și devine responsabil de faptele lui. Eu, eu am încercat din suflet...
Astazi mă simt așa liniștită. Pot să privesc cu fruntea sus  și în ochi pe orice om din jurul meu. Nu mi-e teamă că voi mai suferi, pentru că acum suferința a fost așa de adâncă... cam până la cer și înapoi!

Acum, acum e timpul meu.
Acum știu cu certitudine cine îmi este prieten și cine nu, acum știu cu certitudine cine ține cu adevărat la mine și cine nu.
Viața, viața nu se termină.
Viața...tocmai a început!
Iar de acolo de sus, Cineva mă iubește cu adevărat și mă protejează permanent.
Am spus și o repet, eu nu am crezut niciodată că sunt așa de puternică, dar uite că sunt!
Trecutul, e trecut și eu nu mă mai uit înapoi nici măcar o secundă.

În față e privirea mea! Simplu!
Iar...sentimentele le las deoparte. Acestea te fac slab. Uneori e nevoie să renunți la ele, așa pur și simplu. Când reușești, atunci ești cu adevărat puternică.
Vă spuneam că dragostea doare într-un articol în urmă cu câteva zile și așa e. Dragostea doare, o durere insuportabilă, pentru că atunci când îți pui sufletul pe tavă, aștepți de la celălalt să-l protejeze. Dacă nu o face, durerea ta e enormă.

Vedeți voi femeia suferă într-un fel, iar bărbatul în alt fel.
Ei au așa o suferință egoistă și uită așa de repede.
Ei au capacitatea de a trece mai repede prin suferință. Au puterea de a încerca iarăși și iarăși și până la umă nici nu mai simt acea mică suferință.
Noi, femeile, le tot învârtim de sute de ori, le tot dăm o șansă și încă una...
Le arătăm cât de proști sunt, ca să-i învățăm săracii, că habar nu au! și până la urmă tot noi suferim. Dacă, însă, se întâmplă să mergi înainte, să faci ca ei, atunci, tot ei te judecă!  cine știe cum ești!

Suntem așa cum suntem, cu bunătate și cu răutate în noi, depinde de cel de lângă tine cum reușește să te facă bun sau rău.
Noi, femeile, dăm șanse până când punem punct.
Dar când punem punct, nimeni și nimic nu ne mai întoarce din decizia noastră.
Suntem mai puternice, suntem mai deștepte, ne putem descurca în orice situație, putem să facem mai multe lucruri deodată...să avem grijă de copii, de casă, de serviciul nostru, de tot!
Ei...nu pot face decât un lucru și acela de multe ori cu ajutor.

Așa că astăzi într-o zi în care sunt așa mai...cinică ( puțin!) mă întreb: cine are nevoie de cineva care nu este în stare să stea în picioare când vede o picătură de sânge? Cine are nevoie de cineva care nu poate face nimic fără ajutor? Cine?
Păi nu mă descurc eu mai bine?
Cu mine, cu viața mea?
Oooo Da! Da! Da!
Cine aleargă pe bandă până nu mai poate, pentru a zbura gândurile negative, toată oboseala acumulată și...de ce nu, pentru a arăta mai bine!
Eu, normal, eu!

Nu, nu pentru cineva( anticipez eu întrebarea!) Pentru mine, doar pentru mine!
Vedeți voi, de o lună de zile mă tot gândesc...
La nemurirea sufletului! strigați voi veseli.
O, nu. Doar lucruri pământești. Dacă să merg înainte, sau să mă opresc din drumul meu...
Și? spuneți voi curioși, așa cum vă știu eu.
Și am hotărât că voi merge înainte! Nu voi pleca capul, nu-mi voi mai pleca gândul la nimic din trecut, o să trăiesc așa după principiile mele, cele sănătoase, nu voi mai lăsa pe nimeni să mă mai schimbe. Niciodată nu o să mai fac compromisuri: îți plac, bine, nu îți plac, pa!
Atât de simplu, atât de sănătos!

Pentru voi, astăzi într-o zi în care durerea a urcat până la cer și înapoi, în care mi-a părut atât de rău că am făcut compromisuri după compromisuri, astăzi eu mai puternică de zece ori mai mult decât înainte pot să vă spun cu certitudine că:
Timpul meu...acum începe!

Dar...versurile de la început? șoptiți voi...
O, am uitat. Le-am scris așa pentru mine, pentru sufletul meu, pentru speranța sufletului meu, pentru acela care o să-l atingă vreodată, pentru cel care o să mă aprecieze pentru ceea ce sunt, nu pentru ceea ce vrea el să fiu, pentru...viață!
Viața asta așa de ciudată, așa de tristă, așa de nebună...
Și cine știe poate într-o zi cineva se va uita la mine și mă vede pe mine, cea adevărată, pe mine cea zâmbitoare, pe mine cea veselă, pe mine!
Și cine știe poate într-o zi cineva se va uita la mine și va zice: Ce prost am fost că am pierdut-o!
Iar eu, atunci, sigur nu-mi mai aplec gândul și inima spre el pentru că...
Pentru? spuneți voi curioși.
Nu merită! zâmbesc eu cu bunătate. O altă zi, o altă viață, o altă gândire!

Pentru voi,
                Eu.