Sclipire de argint...

Nu-mi vine să cred, a venit zăpada!

Totul strălucește! Totul luminează!
E o...lumină care-mi mângâie sufletul, care-mi răpește fiecare suferință și care-mi aduce zâmbetul pe chip.
Astăzi e o altă zi, o altă viață, altă trăire! ( zâmbesc spre voi așa cu tristețe și cu bunătatea care vine din sufletul meu greu încercat în zilele din urmă)

Mă tot întreb de o vreme de ce mai am bunătatea pe chip? Ar trebui să urăsc din tot sufletul, din tot cugetul și din toată ființa mea...
Dar nu pot și gata!
Nu pot. Simplu. Imatur, dar asta e!
Revolta mea ține așa vreo câteva ore și apoi mă concentrez așa de tare pe ceea ce lucrez  încât uit totul. Iar mai târziu îmi spun, simplu: nu merită!

Acum...acum mă bucur de zăpadă. Cred că e prima dată după 18 ani când  mă bucur că fulgii s-au așezat încetișor peste natură. ( ca un copil!)
Păi...?
Păi...stai să vedeți, ca să înțelegeți: mă bucur de zăpadă că nu mai trebuie să o mătur! Da! Da! Da!
Doar mă bucur de ea! Da!
Și e așa de frumoasă! Și așa de albă! Și așa de rece! Și așa de perfectă!
Să nu înțelegeți greșit, nu mi-a fost greu să muncesc, dar acum dacă viața m-a așezat în alt loc... profit!
Adică...acum, doar acum sunt doamnă!
Am timp să scriu! Am timp de mine! Am timp de citit, de făcut sport, am timp! Pe lângă celelalte activități de zi cu zi!
Concluzia filozofică: când viața ( sau cineva) îți dă un șut...mergi înainte!
Așa că am primit un șut și am făcut nu un pas înainte, cam așa...100!!!

Și mai am un motiv de bucurie.
Păi...?
Eee...ce mi-a plăcut mie să fac în vară? Vă aduceți aminte?
Să pleci...deci pleci? ridicați voi din sprâncene uimiți.
Da! Încă o zi și la drum! Nu, nu cu trenul meu, de data aceasta. Nu, nu vă spun unde, poate o să vă prezint locul așa în stilul meu caracteristic...Încă nu m-am hotărât dacă e relaxare totală sau așa cu puțin scris...

Păi...când te hotărăști?
O, mai am o zi! E mult!
Dar, sincer, nu cred că o să rezist fără unealta de scris! Nu pot deși am fost sfătuită să o fac. Pot oare?
Nu credem! râdeți voi din tot sufletul.
Nici eu! râd eu cu voi. Scrisul e mângâierea mea, e puterea mea de a merge mai departe, e dorința mea de a-mi depăși limitele.

Și da, am reușit să trec peste fiecare moment cumplit al vieții. Și sunt de 10 ori mai puternică și mai determinată să reușesc. Nimic nu mă poate pune la pământ. Nimic.
Vedeți e așa de simplu. Aplic ceea ce tot vă zic de atâtea luni: privesc partea bună din fiecare lucru. Chiar dacă e 1 %!!! Nu privesc restul de 99%! Am un punct și de acolo încep să construiesc, de acolo încep să ridic procentul. Simplu, copilăros poate, dar foarte eficient.

Și nu, nu mi-a frică să o iau de la capăt.
Cred că e prima dată după luni de zile când chiar nu mi-e frică.
Știu o să mă întrebați de ce.
Pot să vă spun...Pentru că atunci când treci printr-o suferință uriașă îți reevaluezi viața.
E cam așa, ca să înțelegeți mai bine: ești în apă, poți să te îneci ( 99%), dar lupți pentru viața ta.(1 %).
Eu...am ales să lupt și nu îmi pare rău.
Acum știu că viața este imprevizibilă.
Important e să știi ce vrei, iar eu mi-am restabilit deja toate obiectivele.
Și o să mi le îndeplinesc așa pas cu pas. ( Unele le-am atins mai repede decât am crezut! Dar ce să fac, dacă sunt grozavă! Știu sunt mândră, dar de fapt mă răsfăț și eu așa puțintel...iar voi nu vă supărați. Așa sunt eu, un copil care se alintă din când în când.)

Acum la ceas târziu vreau să închei așa optimist: uneori e nevoie de puțină credință pentru a muta munții. Eu cred, eu sper, eu știu că totul o să fie bine.
De ce? șoptiți voi...
Pentru că ninge! Pentru că a venit zăpada! Pentru că...e timpul!

Pentru voi, încă puțin,
                           Eu.