Viața văzută de pe tocuri!

Îmi dați voie în seara aceasta să mă răsfăț...așa puțin?
Dar ce-ți veni iarăși? spuneți voi  mirați.
Ooo am doar așa puțin nevoie să simt, să cred, să pot face ce-mi place!
Dar nu faci? ridicați voi sprâncenele.
Da, sigur că da...doar mă răsfățam nițel.
Vedeți voi în urmă cu două luni o prietenă dragă mi-a spus așa de simplu, că acest blog mi se potrivește ca o mănușă. Că îi place cum arată și cum scriu. Am fost tare mândră atunci, pentru că ea este specialistul! Trebuie însă să vă spun, că eu mă bucur de fiecare om care citește ceea ce scriu, pentru că simt că transmit ceva...

Să revin, că mă pierd în gânduri și amintiri și nu vreau.
Viața văzută de pe tocuri...e frumoasă! Chiar frumoasă!
Vă spun eu care nu am purtat tocuri până acum. Toată lumea se uită mirată la mine, de ce port tocuri, mai ales că stau cam șase ore în picioare. Dar nu-mi pasă și vă spun sincer...dragile mele, purtați tocuri. Pentru voi, pentru că vă simțiți, cum să spun ...la înălțime. Știți voi...una e când te uiți de jos în sus și alta când te uiți de sus în jos.
Îți dă o siguranță, îți dă speranța, îți dă puterea de a merge mai departe!
Așa că pe tocuri cu voi! Și nu orice tocuri..așa de la 8 cm în sus!
Știu o să râdeți, dar trebuie să mă credeți că...e bine!

E timpul! strig eu la voi.
Pentru ce? spuneți voi...uimiți de strigătul meu.
Să vă treziți, râd eu.
Dar...
Nici un dar. Viața trece așa de repede și nu mai puteți întoarce clipele înapoi, nici bucuria, nici iubirea. Nimic. Așa că faceți un pas înainte ( pe tocuri, dacă vreți) și aruncați-vă.

Unde să ne aruncăm? spuneți voi șoptit...
Spre necunoscut, spre speranță, spre...
E timpul! E timpul! Pentru că nimeni nu-ți ia durerea, nici bucuria, nici tristețea sufletului, nici dorințele, nici speranța. Nimic.
Știți voi, oamenii sunt așa de egoiști, nici nu vă dați seama, cât.
Dar oare eu trebuie să mă schimb? Să devin ca ei? De ce, doar ca să dau bine?
Voi trebuie să vă schimbați?
Nu, cu siguranță, nu!
Sufletul e al vostru, nimeni niciodată nu trebuie să se atingă de el, sau dacă o face să îl atingă așa delicat cu sărutări dese, cu blândețe desăvârșită să nu tulbure nimic...

Vedeți voi...eu săptămâna aceasta am avut mereu în minte un cuvânt. Obsedant.
Un cuvânt? ridicați voi din sprânceana dreaptă râzând în hohote.
Da, un cuvânt...
Și...uimește-ne! râdeți voi.
Cuvântul care nu mi-a dat pace șoptesc eu tristă, privindu-vă așa printre lacrimile care-mi umplu ochii, este...tată.

Păi...vă opriți voi din râs, văzând lacrimile mele brăzdând-mi fața. De ce? șoptiți.
Tata...e cuvântul care mi-a lipsit în copilăria mea. Atât de mult, nici măcar nu puteți cuprinde înțelesul acestei dorințe...E tare greu să trăiești fără tata lângă tine. Au fost momente când am avut nevoie de el, așa cu disperare. Dar să fii copil și să știi că nu mai vine niciodată, e durerea peste care și acum îmi plec gândul cu atâta greutate.
Tata...e cel care se roagă de acolo de sus pentru mine și cei dragi lui, dar...nu a fost fizic lângă mine și acest lucru doare. E durerea aceea insuportabilă, e atunci când nu mai ai aer să respiri, e atunci când te scufunzi în ape învolburate...
Cred că toată viața mea, mi-am dorit să pot vedea persoana de lângă mine că îmi poartă de grijă... Nu pentru că nu m-aș putea descurca singură( că pot și o fac!), ci a fost doar dorința aceea de a simți siguranța, iubirea, blândețea celui care te iubește...

E timpul! strigați voi spre mine.
Timpul? șoptesc eu printre suspine.
Da, timpul!
Timpul...să te urci pe tocuri să privești viața de la înălțime, să cauți să găsești liniștea și bucuria... Timpul! stigați voi.
Da...timpul, șoptesc eu. Știu, știu, știu...

Pentru voi,
                 Eu.

***
Normal, poza e făcută de mine.
Timpul se comprimă, gândul poate cuprinde timpul...
Timpul poate îmbrățișa gândul, dorințele, trăirile frumoase și triste, iubirile, copii...
Timpul e cu noi sau împotriva noastră, e prietenul sau dușmanul, e nebunia sau rațiunea...
timpul, e timp!
viața e în timp!
iarna...e timpul meu văzut astăzi de pe tocuri!