Astăzi prietena mea dragă m-a certat că nu mai scriu, că în ultimul timp mi-am luat cam "mult liber"!
I-am promis că o să scriu...
Sincer nu prea mi-a venit inspirația pentru că suferința din ultima lună a fost foarte mare, dar acum așa încet, încet încep să mă liniștesc, să privesc în față și să-mi spun că viața nu s-a sfârșit că totul va trece și că...viața merge înainte!
Iată că aceste cuvinte care m-au supărat în ultimele nouă luni acum le rostesc singură!
E cu siguranță un început!
Astăzi...e ÎNCEPUTUL!
Așa că o să vă fac un cadou din tot sufletul meu.
Un moment drag din cartea aceea la care tot lucrez, carte care nu prezintă viața mea, așa cum cred unii!
Apropo de asta, să știți că prietena mea bună de departe, pe care-o salut, mi-a spus simpatic în urmă cu două săptămâni: "Când te liniștești, să scrii despre tine, despre mine, despre poveștile noastre. Ele sunt cu adevărat întâmplări de viață incredibile, care cu siguranță o să pună multă lume pe gânduri".
Am râs și i-am spus așa zâmbind din toată inima: "O să scriu când mă liniștesc și când suferința se mai atenuează. Oricum eu sunt deja: doamna cu fetița!"
Acum pot să râd de expresie, dar chiar așa mi s-a zis!
Și cred că o săptămână mi-am zis supărată în gând: "Uite dom-le ce am ajuns! Oamenii aceștia!Fac haz de necaz!"
Astăzi însă râd și eu alături de ei, cine știe poate Dumnezeu are alte planuri cu mine!
Așa că...pentru prietenele mele și pentru voi astăzi:
În camera mare așezată pe fotoliul verde, ghemuită mai degrabă, Aya privește zâmbind la lemnele care trosnesc în șemineul din fața ei. Muzica răsună lin în încăperea de o frumusețe aparte...
El...el o învelește ușor cu o pătură moale și pufoasă, o sărută încetișor pe frunte și-i șoptește ceva la ureche.
Aya râde așa din toată inima și-l privește cu drag în timp ce dispare în bucătăria micuță unde începe să pregătească ceva...
Mirosul de cafea o face să deschidă ochii și se întinde așa leneș în căldura care s-a revărsat în cameră. A adormit pentru câteva clipe liniștită...E prima dată după mult timp când visele ei nu sunt tulburate de coșmarurile obișnuite.
Zâmbește așa din toată inima. E liniște.
Se ridică încetișor și se strecoară până la geam. Se urcă pe pervazul din lemn verde din căsuța de poveste și privește afară la fulgii ușori care plutesc peste culmile line, peste pădurea de brazi, peste omul de zăpadă care-l făcură cu câteva ore în urmă...
Își reazimă tâmpla de geamul rece și privește la tabloul feeric din fața ei, fericirea-i umple atât de tare sufletul încât lacrimile-i străbat chipul. E acolo după mult, mult timp...A străbătut o perioadă grea și dureroasă, dar cumva totul s-a liniștit...
Și astăzi, astăzi e aici!
Răsuflarea ei pe geamul înghețat face rotocoale opace.
Zâmbește și desenează atent cuvintele.
Tresare când ceașca plină de lichidul îmbietor îi este pusă în mâini. Se uită în sus la ochii verzi care-i sunt așa de dragi și primește două sărutări ușoare pe ochii înlăcrimați.
Cumva se înțeleg din priviri, nu au avut niciodată nevoie de cuvinte. E cel mai ciudat lucru care i s-a întâmplat vreodată, dar încearcă să nu-și mai pună întrebări, să nu mai despice firul în patru, să nu mai gândească logic acolo unde totul nu are logică...
Lasă viața să își urmeze cursul normal fără să mai pună întrebări...
Ceașca plină de cafea amară îi încălzește mîinile și-i aburește geamul. Cuvintele scrise în urmă cu câteva clipe apar: "fulg de păpădie".
El râde și pune o palmă pe geam ca ea să nu vadă ce face și pictează ceva...
O inimă! strigă ea uimită.
El zâmbește și o sărută pe gât apoi, apoi se îndepărtează lăsând-o cu gândurile ei, cu fericirea care-i inundă ființa.
Muzica răsună în camera cuprinsă încet de înserare..
Doar lemnul trosnește din când în când întrerupând melodia domoală.
Aya tresare când, când începe o nouă melodie.
Își întoarce privirea și se uită atent spre el, dar acesta stă în tăcere în semiîntunericul din camera aceea așa de frumoasă.
Inima începe să-i bată tot mai tare. Nu știe ce să facă, apoi pune încetișor ceașca de cafea pe pervazul verde și sare așa ca o pisică și din trei pași e în brațele lui.
O primește râzând și o acoperă cu săruturi, dar ea îi șoptește: șșșșșșș
Încremenesc în îmbrățișare...
...și versurile răsună încet:
"Tu n-ai habar cât de frumoasă ești...
....ca un fulg de păpădie...
...să te adorm...
...un ocean să mă arunc...
...tu n-ai habar cât de frumoasă ești...
...ca în vechile povești...."
Ochii lor se îmbrățișează, buzele se ating...melodia răsună încetișor, dar ei nu o mai aud...
E seara lor...magică!
***
Astăzi imaginea nu este făcută de mine ci de prietenii mei dragi, care mă inspiră de fiecare dată cu iubirea lor, o iubire care-i leagă de foarte mulți ani, o adevărată iubire de poveste!
Ați văzut? Este seara prietenilor...
Ce pot spune decât:
"Vă mulțumesc!"
Pentru voi, astăzi
Păpădia!
I-am promis că o să scriu...
Sincer nu prea mi-a venit inspirația pentru că suferința din ultima lună a fost foarte mare, dar acum așa încet, încet încep să mă liniștesc, să privesc în față și să-mi spun că viața nu s-a sfârșit că totul va trece și că...viața merge înainte!
Iată că aceste cuvinte care m-au supărat în ultimele nouă luni acum le rostesc singură!
E cu siguranță un început!
Astăzi...e ÎNCEPUTUL!
Așa că o să vă fac un cadou din tot sufletul meu.
Un moment drag din cartea aceea la care tot lucrez, carte care nu prezintă viața mea, așa cum cred unii!
Apropo de asta, să știți că prietena mea bună de departe, pe care-o salut, mi-a spus simpatic în urmă cu două săptămâni: "Când te liniștești, să scrii despre tine, despre mine, despre poveștile noastre. Ele sunt cu adevărat întâmplări de viață incredibile, care cu siguranță o să pună multă lume pe gânduri".
Am râs și i-am spus așa zâmbind din toată inima: "O să scriu când mă liniștesc și când suferința se mai atenuează. Oricum eu sunt deja: doamna cu fetița!"
Acum pot să râd de expresie, dar chiar așa mi s-a zis!
Și cred că o săptămână mi-am zis supărată în gând: "Uite dom-le ce am ajuns! Oamenii aceștia!Fac haz de necaz!"
Astăzi însă râd și eu alături de ei, cine știe poate Dumnezeu are alte planuri cu mine!
Așa că...pentru prietenele mele și pentru voi astăzi:
Fulg de păpădie...
El...el o învelește ușor cu o pătură moale și pufoasă, o sărută încetișor pe frunte și-i șoptește ceva la ureche.
Aya râde așa din toată inima și-l privește cu drag în timp ce dispare în bucătăria micuță unde începe să pregătească ceva...
Mirosul de cafea o face să deschidă ochii și se întinde așa leneș în căldura care s-a revărsat în cameră. A adormit pentru câteva clipe liniștită...E prima dată după mult timp când visele ei nu sunt tulburate de coșmarurile obișnuite.
Zâmbește așa din toată inima. E liniște.
Se ridică încetișor și se strecoară până la geam. Se urcă pe pervazul din lemn verde din căsuța de poveste și privește afară la fulgii ușori care plutesc peste culmile line, peste pădurea de brazi, peste omul de zăpadă care-l făcură cu câteva ore în urmă...
Își reazimă tâmpla de geamul rece și privește la tabloul feeric din fața ei, fericirea-i umple atât de tare sufletul încât lacrimile-i străbat chipul. E acolo după mult, mult timp...A străbătut o perioadă grea și dureroasă, dar cumva totul s-a liniștit...
Și astăzi, astăzi e aici!
Răsuflarea ei pe geamul înghețat face rotocoale opace.
Zâmbește și desenează atent cuvintele.
Tresare când ceașca plină de lichidul îmbietor îi este pusă în mâini. Se uită în sus la ochii verzi care-i sunt așa de dragi și primește două sărutări ușoare pe ochii înlăcrimați.
Cumva se înțeleg din priviri, nu au avut niciodată nevoie de cuvinte. E cel mai ciudat lucru care i s-a întâmplat vreodată, dar încearcă să nu-și mai pună întrebări, să nu mai despice firul în patru, să nu mai gândească logic acolo unde totul nu are logică...
Lasă viața să își urmeze cursul normal fără să mai pună întrebări...
Ceașca plină de cafea amară îi încălzește mîinile și-i aburește geamul. Cuvintele scrise în urmă cu câteva clipe apar: "fulg de păpădie".
El râde și pune o palmă pe geam ca ea să nu vadă ce face și pictează ceva...
O inimă! strigă ea uimită.
El zâmbește și o sărută pe gât apoi, apoi se îndepărtează lăsând-o cu gândurile ei, cu fericirea care-i inundă ființa.
Muzica răsună în camera cuprinsă încet de înserare..
Doar lemnul trosnește din când în când întrerupând melodia domoală.
Aya tresare când, când începe o nouă melodie.
Își întoarce privirea și se uită atent spre el, dar acesta stă în tăcere în semiîntunericul din camera aceea așa de frumoasă.
Inima începe să-i bată tot mai tare. Nu știe ce să facă, apoi pune încetișor ceașca de cafea pe pervazul verde și sare așa ca o pisică și din trei pași e în brațele lui.
O primește râzând și o acoperă cu săruturi, dar ea îi șoptește: șșșșșșș
Încremenesc în îmbrățișare...
...și versurile răsună încet:
"Tu n-ai habar cât de frumoasă ești...
....ca un fulg de păpădie...
...să te adorm...
...un ocean să mă arunc...
...tu n-ai habar cât de frumoasă ești...
...ca în vechile povești...."
Ochii lor se îmbrățișează, buzele se ating...melodia răsună încetișor, dar ei nu o mai aud...
E seara lor...magică!
***
Astăzi imaginea nu este făcută de mine ci de prietenii mei dragi, care mă inspiră de fiecare dată cu iubirea lor, o iubire care-i leagă de foarte mulți ani, o adevărată iubire de poveste!
Ați văzut? Este seara prietenilor...
Ce pot spune decât:
"Vă mulțumesc!"
Pentru voi, astăzi
Păpădia!
Comentarii
Trimiteți un comentariu