Treceți la conținutul principal

Oameni faini...

Astăzi a fost o zi în care m-am gândit la voi...
Păi...?
M-am gândit că unii dintre voi mă cunoașteți, dar majoritatea mă știți doar din scrierile mele...
Și...?
Păi mă tot gândesc de o vreme că e timpul să mă prezint cu adevărat, dar de fiecare dată îmi ordon în minte argumentele pro și contra și ...din păcate încă...nu e timpul!
Păi...?
Vedeți voi, e ușor să așterni cuvintele, dar e așa de greu să stai în fața oamenilor care-ți citesc rândurile...
De ce? șoptiți voi.
Pentru că oamenii caută să găsească ceva care nu se potrivește cu scrierile tale, te cercetează așa de insistent...
Să înțelegem că ai trăit deja această experiență? șoptiți voi uimiți.
Da, am trăit. A fost greu, dar cumva așa am trecut peste momentele acelea jenante și în final ce credeți!
Păi...?
Mi-am făcut prieteni noi! Ei...? Vedeți sunt aceeași și în viața de zi cu zi, un om simplu cu multă demnitate în purtare și cu zâmbetul pe buze.
Te lauzi! râdeți voi.
Mă alint și eu puțin în seara aceasta! Câteodată am nevoie să revin la copilărie, chiar dacă pentru două secunde! Așa că da! a fost greu să stau în fața unor oameni necunoscuți care mi-au citit rândurile, care m-au judecat pentru că-mi scriu trăirile și le fac publice, care nu înțelegeau cine sunt cu adevărat...Dar m-am făcut că nu pricep, am privit la fiecare, i-am cântărit așa cum știu eu să o fac și la final am zis simplu: Sunteți oameni faini!
Pentru oamenii faini din viața mea, pentru voi o să încerc să scriu ceva (apropo încă nu știu ce! Când încep să scriu niciodată nu știu ce! Vedeți? Sunt grozavă! mă alint)

***
Aya...despărțire

Fulgii zboară în jurul lor, se joacă, se prind unul de altul, se întrec în a ajunge la cei doi...
Sunt stane de piatră în ninsoarea argintie, în pustietatea de afară. Cumva fulgii formează în jurul lor un perete despărțitor între ei și restul lumii.
   - Aya, șoptește el. Aya, înțelege...
Cuvintele rămân suspendate în aerul plin de scântei de nea. Aya privește așa de tristă spre bărbatul din fața ei și nu poate spune nimic. Fulgii i se topesc pe față și picătura lor rece se îmbrățișează delicat cu lacrimile care-i șiroiesc încet. E un plâns așa în tăcere, fără vorbe, fără jale, e plânsul acela în care-ți plângi ființa dragă pe care-ai pierdut-o.
   - Aya, înțelege viața e câteodată nedreaptă...
Cuvintele le aude, dar privește cu ochii mari și negri în ochii aceia de un albastru schimbător...Nu înțelege de ce viața e nedreaptă, nu înțelege de ce ar trebui să priceapă ceea ce se întâmplă, nu înțelege nimic din jurul ei. Își mișcă buzele să spună ceva, dar doi fulgi îmbrățișați i se așează pe nas și...râde! 
   - Aya! Tu, tu ești puternică! Tu ești cea mai puternică femeie pe care am întâlnit-o!
Aya se oprește din râs și se uită la el: e așa de disperat, e așa de trist, e așa de...Ar vrea să-l ia în brațe, ar vrea să-i șoptească că totul e în regulă, ar vrea să-l liniștească. Dar nu poate...nu poate! Mintea ei nu o lasă, aude cuvintele rostite și atât de nedrepte: "Înțelege...nu am vrut niciodată..."
   - Aya! Nu am vrut să te fac să suferi...
   - Știu. Poate că așa ai crezut că e...bine. Eu acum cred că e bine să nu ne vedem. Poate greșesc, poate...că tu ești sufletul meu pereche, dar nu e...suficient.
   - Aya! Nu înțelegi era necesar...
   - Nu! Nu înțelegi. Facem alegeri în viața aceasta și purtăm responsabilitatea asupra lor. Tu, tu ai ales. Eu, eu...aleg acum.
Liniștea se lasă între cei doi oameni troieniți, fulgii își continua joaca și se aștern peste ei...
Aya se avântă într-o îmbrățișare așa din toată inima, apoi se desprinde și aleargă spre casa luminată de mii și mii de steluțe colorate. Acolo...e casa ei, acolo e liniștea ei, acolo e viața ei. 
Nu se întoarce nici o clipă să privească înapoi, e prea dureros...
Dansul fulgilor se oprește lăsând în urmă totul troienit...


***
Aș vrea să cred că o despărțire poate fi așa de liniștită, dar viața m-a învățat că nu e așa.
Așa că astăzi într-o zi în care odihna a fost principala îndeletnicire a mea, pot să vă spun că mi-am dorit ca personajul meu să trăiască o despărțire frumoasă!
Viața chiar e nedreaptă. De multe ori am vrea să înțelegem motivele, dar cred că ele de fapt nu există.
Mă tot întreb dacă își dau seama cât de mult suferi când afli că de fapt e o mare, mare amăgire...
Durerea e așa de mare încât îți inundă ființa și nu mai știi de tine, îți taie aripile, te reduce la tăcere. Îți taie speranțele, planurile de viitor, îți zdruncină toată viața din temelie.
Cât de greu e să treci peste suferință?
Enorm. Dar...poți! Și când o faci începi să înțelegi că ești cu adevărat o ființă puternică.
Puterea aceasta îți dă aripi să mergi mai departe, să zâmbești, să iei viața în piept, cum îmi place mie să spun. Și...să cunoști oameni noi!
Fiecare dintre noi am trecut prin aceste momente dramatice ale despărțirii, depinde numai și numai de noi cum ne gestionăm sentimentele.
Trebuie, e necesar să înțelegeți cu toții că viața e nedreaptă, dar noi putem să ne-o facem mai bună. Vă spuneam în urmă cu câteva luni că de câte ori sunt la pământ mă gândesc că sunt oameni care nu au ce mânca, care nu au ce îmbrăca, care trăiesc în condiții groaznice, care sunt mai necăjiți decât mine.
Numai încercând să vezi partea bună din viața ta poți să mergi mai departe. Iar eu asta fac și cred că toate se așează, chiar cred!
Dragostea...e ceva lăsat în urmă.
Astăzi când viața m-a mai maturizat o dată vă spun simplu că prețuirea din ochii celui de lângă tine e mai importantă decât orice altceva. Susținerea reciprocră, bunătatea și demnitatea în purtare, în cuvânt face cu adevărat o familie fericită.
Eu, eu am văzut asta la oamenii faini pe care i-am întâlnit.
Mă bucur pentru ei din tot sufletul și le doresc acum în prag de sărbători tot binele din lume.
Pentru voi un zâmbet de noapte bună și adâncă prețuire că-mi citiți rândurile acestea atât de simple.
Cu emoție în suflet,
                              Eu.

***
Imagine e făcută de mine, normal.

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Tăcerea din sufletul tău/meu

Nimic nu te sperie mai mult decât tăcerea din sufletul tău. D eseori o durere imensă șterge din suflet tot. Este, cum să spun, asemeni unei furtuni care mătură tot în cale. Acel uragan de care tot vorbesc eu de doi ani. Un uragan care distruge totul, lăsând în urma lui numai prăpăd. Și tăcere. O tăcere adâncă. Care doare. Indefinită pentru cei din jurul tău, dar atât de plină de sensuri pentru tine. Nimeni și nimic nu va înțelege ce este în sufletul tău. Nimeni și nimic nu poate readuce părțile frumoase din trecut înapoi în viața ta. S-a șters. Delete. Degeaba cauți. Mintea ta refuză să mai readucă informațiile. Nimic nu te sperie mai mult decât tăcerea din sufletul tău. Î n timp, ea devine asemeni unui lac într-o zi frumoasă de vară. De o frumusețe ieșită din comun, dar...fără sens dacă ești singur. Când primești pe altcineva în sufletul tău... Știi. Știi că nu vine acolo pentru a umple golul acela, ci pentru a construi împreună un alt vis, o altă realitate a vieții t

Povestea unei cești de cafea

Mi-am prins flori în păr și privesc spre voi amuzată. Prietena mea îmi spunea zilele trecute că orice problemă are o rezolvare. Și sunt convinsă de asta. Doar că timpul...până la rezolvare  e greu. Revenind asupra ultimului articol... Fiecare loc are amprenta celor care stau acolo. E foarte greu să ștergi o "amprentă" Știu acest lucru pentru că eu am încercat ani de zile să fac asta.🙂 Intr-un final, am crezut că am reușit,  dar nu a fost să fie. Am plecat și am luat-o de la capăt.  Uite-așa! Despre acest lucru am citit un articol ieri, foarte interesant scris de un biolog renumit. Dacă retin bine, titlul era ceva de genul: Nu ești cine crezi că ești. Simpatică teorie. Demonstrată de altfel. Te pune cu totul pe gânduri. Dar despre ea...într-o altă seară. În seara aceasta : Povestea unei cești de cafea. O poveste spusă de marele părinte Arsenie Boca. Noi, cei din România,  știm cine este. Pentru cei din afara țării care citiți: părintele Arsenie este un mare sfânt

Lumea văzută prin ochii mei

Mi-am pus ochelarii pe nas și am deschis ochii să văd mai bine! Poate, mi-am zis în gând, poate o să văd frumusețea din lumea aceasta. Și am deschis ochii cât de mult am putut. Am privit cu atenție în jurul meu... Viața, viața e o înșiruire de evenimente frumoase, triste, amuzante, dramatice. Evenimente care te marchează, care te schimbă, care te maturizează... Lumea pe care o văd eu nu este perfectă! Lumea pe care o văd eu este complicată! Aș vrea să pot schimba ceva. Aș vrea să pot mângâia cu degetele mele fiecare moment din viața mea și să îl fac mai frumos, mai bun sau mai spectaculos. Dar nu se poate! Nici unul dintre noi nu-și poate schimba destinul. Putem însă să facem lucruri mărunte, care să ne facă să ne simțim fericiți. Îmi aduc aminte de un film, cred că November se numea,  în care personajul principal încerca să trăiască la maxim fiecare clipă pentru că știa că mai are foarte puțin de trăit. De multe ori m-am gândit cum ar fi să știi că zilele tale sunt numărat