Treceți la conținutul principal

Oameni faini...

Astăzi a fost o zi în care m-am gândit la voi...
Păi...?
M-am gândit că unii dintre voi mă cunoașteți, dar majoritatea mă știți doar din scrierile mele...
Și...?
Păi mă tot gândesc de o vreme că e timpul să mă prezint cu adevărat, dar de fiecare dată îmi ordon în minte argumentele pro și contra și ...din păcate încă...nu e timpul!
Păi...?
Vedeți voi, e ușor să așterni cuvintele, dar e așa de greu să stai în fața oamenilor care-ți citesc rândurile...
De ce? șoptiți voi.
Pentru că oamenii caută să găsească ceva care nu se potrivește cu scrierile tale, te cercetează așa de insistent...
Să înțelegem că ai trăit deja această experiență? șoptiți voi uimiți.
Da, am trăit. A fost greu, dar cumva așa am trecut peste momentele acelea jenante și în final ce credeți!
Păi...?
Mi-am făcut prieteni noi! Ei...? Vedeți sunt aceeași și în viața de zi cu zi, un om simplu cu multă demnitate în purtare și cu zâmbetul pe buze.
Te lauzi! râdeți voi.
Mă alint și eu puțin în seara aceasta! Câteodată am nevoie să revin la copilărie, chiar dacă pentru două secunde! Așa că da! a fost greu să stau în fața unor oameni necunoscuți care mi-au citit rândurile, care m-au judecat pentru că-mi scriu trăirile și le fac publice, care nu înțelegeau cine sunt cu adevărat...Dar m-am făcut că nu pricep, am privit la fiecare, i-am cântărit așa cum știu eu să o fac și la final am zis simplu: Sunteți oameni faini!
Pentru oamenii faini din viața mea, pentru voi o să încerc să scriu ceva (apropo încă nu știu ce! Când încep să scriu niciodată nu știu ce! Vedeți? Sunt grozavă! mă alint)

***
Aya...despărțire

Fulgii zboară în jurul lor, se joacă, se prind unul de altul, se întrec în a ajunge la cei doi...
Sunt stane de piatră în ninsoarea argintie, în pustietatea de afară. Cumva fulgii formează în jurul lor un perete despărțitor între ei și restul lumii.
   - Aya, șoptește el. Aya, înțelege...
Cuvintele rămân suspendate în aerul plin de scântei de nea. Aya privește așa de tristă spre bărbatul din fața ei și nu poate spune nimic. Fulgii i se topesc pe față și picătura lor rece se îmbrățișează delicat cu lacrimile care-i șiroiesc încet. E un plâns așa în tăcere, fără vorbe, fără jale, e plânsul acela în care-ți plângi ființa dragă pe care-ai pierdut-o.
   - Aya, înțelege viața e câteodată nedreaptă...
Cuvintele le aude, dar privește cu ochii mari și negri în ochii aceia de un albastru schimbător...Nu înțelege de ce viața e nedreaptă, nu înțelege de ce ar trebui să priceapă ceea ce se întâmplă, nu înțelege nimic din jurul ei. Își mișcă buzele să spună ceva, dar doi fulgi îmbrățișați i se așează pe nas și...râde! 
   - Aya! Tu, tu ești puternică! Tu ești cea mai puternică femeie pe care am întâlnit-o!
Aya se oprește din râs și se uită la el: e așa de disperat, e așa de trist, e așa de...Ar vrea să-l ia în brațe, ar vrea să-i șoptească că totul e în regulă, ar vrea să-l liniștească. Dar nu poate...nu poate! Mintea ei nu o lasă, aude cuvintele rostite și atât de nedrepte: "Înțelege...nu am vrut niciodată..."
   - Aya! Nu am vrut să te fac să suferi...
   - Știu. Poate că așa ai crezut că e...bine. Eu acum cred că e bine să nu ne vedem. Poate greșesc, poate...că tu ești sufletul meu pereche, dar nu e...suficient.
   - Aya! Nu înțelegi era necesar...
   - Nu! Nu înțelegi. Facem alegeri în viața aceasta și purtăm responsabilitatea asupra lor. Tu, tu ai ales. Eu, eu...aleg acum.
Liniștea se lasă între cei doi oameni troieniți, fulgii își continua joaca și se aștern peste ei...
Aya se avântă într-o îmbrățișare așa din toată inima, apoi se desprinde și aleargă spre casa luminată de mii și mii de steluțe colorate. Acolo...e casa ei, acolo e liniștea ei, acolo e viața ei. 
Nu se întoarce nici o clipă să privească înapoi, e prea dureros...
Dansul fulgilor se oprește lăsând în urmă totul troienit...


***
Aș vrea să cred că o despărțire poate fi așa de liniștită, dar viața m-a învățat că nu e așa.
Așa că astăzi într-o zi în care odihna a fost principala îndeletnicire a mea, pot să vă spun că mi-am dorit ca personajul meu să trăiască o despărțire frumoasă!
Viața chiar e nedreaptă. De multe ori am vrea să înțelegem motivele, dar cred că ele de fapt nu există.
Mă tot întreb dacă își dau seama cât de mult suferi când afli că de fapt e o mare, mare amăgire...
Durerea e așa de mare încât îți inundă ființa și nu mai știi de tine, îți taie aripile, te reduce la tăcere. Îți taie speranțele, planurile de viitor, îți zdruncină toată viața din temelie.
Cât de greu e să treci peste suferință?
Enorm. Dar...poți! Și când o faci începi să înțelegi că ești cu adevărat o ființă puternică.
Puterea aceasta îți dă aripi să mergi mai departe, să zâmbești, să iei viața în piept, cum îmi place mie să spun. Și...să cunoști oameni noi!
Fiecare dintre noi am trecut prin aceste momente dramatice ale despărțirii, depinde numai și numai de noi cum ne gestionăm sentimentele.
Trebuie, e necesar să înțelegeți cu toții că viața e nedreaptă, dar noi putem să ne-o facem mai bună. Vă spuneam în urmă cu câteva luni că de câte ori sunt la pământ mă gândesc că sunt oameni care nu au ce mânca, care nu au ce îmbrăca, care trăiesc în condiții groaznice, care sunt mai necăjiți decât mine.
Numai încercând să vezi partea bună din viața ta poți să mergi mai departe. Iar eu asta fac și cred că toate se așează, chiar cred!
Dragostea...e ceva lăsat în urmă.
Astăzi când viața m-a mai maturizat o dată vă spun simplu că prețuirea din ochii celui de lângă tine e mai importantă decât orice altceva. Susținerea reciprocră, bunătatea și demnitatea în purtare, în cuvânt face cu adevărat o familie fericită.
Eu, eu am văzut asta la oamenii faini pe care i-am întâlnit.
Mă bucur pentru ei din tot sufletul și le doresc acum în prag de sărbători tot binele din lume.
Pentru voi un zâmbet de noapte bună și adâncă prețuire că-mi citiți rândurile acestea atât de simple.
Cu emoție în suflet,
                              Eu.

***
Imagine e făcută de mine, normal.

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Dacă aș fi...

Mi-am prins flori în păr și privesc spre voi amuzată.Da, da...știu. O să mă întrebați ce găsesc de râs într-un timp al încercărilor. Spre surprinderea mea, mai sunt zile în care zâmbetul revine așa de nicăieri. Pur și simplu.
Am lipsit o perioadă destul de lungă, dar asta e pentru că încă nu reușesc să-mi partajez programul în așa fel încât să am timp de lucru- timp de scris - timp liber- timp de studiu. Și ele se îmbină așa de haotic, încât la final de săptămână îmi spun: „Of, iarăși ai uitat de blog!”
Un alt aspect important este faptul că înainte de pandemia...( aici sunt câteva cuvinte pe care voi nu trebuie să le auziți😃) a sta în fața ecranului și a scrie pe tastatură era o adevărată relaxare, o plăcere nevinovată, dacă vreți voi, iar acum, de când cu situația aceasta „minunată” deabea aștept să închid calculatorul și să nu mai văd ecranul.  Munca online din punctul meu de vedere este cea mai neinspirată muncă.  Adică, să ne înțelegem, pentru angajator este nemaipomenit, deoarece oa…

Reconectare la umanitate

Mi-am prins flori în păr și privesc spre voi cu zâmbet.Viața este cu bune și rele, important este să avem încredere în noi și să ne „ridicăm” de fiecare dată de jos și să o luăm de la început. Trăim cu trecutul în suflet, trebuie să ne împăcăm cu el într-un final, dar acesta nu trebuie să ne definească.  Noi suntem ceea ce suntem, nu ceea ce cred alții despre noi sau ce vor alții de la noi.
În ultimele luni viața noastră, a tuturor, s-a schimbat total.  Virusul acesta ne-a „furat” liniștea. Toți ne-am văzut obligați să luăm o pauză de la realitatea personală. Spre surprinderea mea majoritatea populației a acceptat foarte ușor toate măsurile.  Zic eu, că toți am dat dovadă de responsabilitate. Mă întreb tot mai mult dacă sacrificiul pe care l-am făcut toți este apreciat și a contat? Oare? Mi-aș dori să văd mai multă încredere și speranță, calm și responsabilitate, pentru că acestea se transmit. Întotdeauna, chiar întotdeauna ele pleacă de „sus” în „jos”. Eu sunt...„jos”, voi? Și nu simt calmul…

Scrisoare pentru prietenii mei...

Scrisoare pentru prietenul meu și pentru prietena mea

Copil uimit, cu ochii mari, cu privirea debusolată, cu durere și întristare în sufletul și inima mea...
Așa mă simt. Așa sunt.
Sunt proastă câteodată. Chiar de chiar. Îmi pare rău, tare rău. Sincer. Doar acum mi-am dat seama că v-ați simțit nedreptățiți. Aveți dreptate, chiar aveți.

Draga mea prietenă și dragul meu prieten,
Voi doi nu vă cunoașteți, nici măcar nu știți de existența celuilalt, eu sunt doar un punct comun.
In urmă cu două săptămâni v-am pus aceeași întrebare. Nu mi-ati răspuns, dar mi-ati promis că o să o faceți. Ați fost sinceri...doar că mie mi se pare că timpul se termină. Mi-am dorit atât de mult acel răspuns încât...am fost dezamăgită.
Nu de voi sunt dezamăgită, departe de mine gândul, nu!
Dezamăgită de mine, de dorința imensă de a știi că voi sunteți bine, sunteți fericiți, că viața voastră e una liniștită...Asta mi-am dorit să aud de la voi.
De ce? o să mă întrebați.
Păi pentru că indiferent ce credeți voi...s…