Oameni faini...

Astăzi a fost o zi în care m-am gândit la voi...
Păi...?
M-am gândit că unii dintre voi mă cunoașteți, dar majoritatea mă știți doar din scrierile mele...
Și...?
Păi mă tot gândesc de o vreme că e timpul să mă prezint cu adevărat, dar de fiecare dată îmi ordon în minte argumentele pro și contra și ...din păcate încă...nu e timpul!
Păi...?
Vedeți voi, e ușor să așterni cuvintele, dar e așa de greu să stai în fața oamenilor care-ți citesc rândurile...
De ce? șoptiți voi.
Pentru că oamenii caută să găsească ceva care nu se potrivește cu scrierile tale, te cercetează așa de insistent...
Să înțelegem că ai trăit deja această experiență? șoptiți voi uimiți.
Da, am trăit. A fost greu, dar cumva așa am trecut peste momentele acelea jenante și în final ce credeți!
Păi...?
Mi-am făcut prieteni noi! Ei...? Vedeți sunt aceeași și în viața de zi cu zi, un om simplu cu multă demnitate în purtare și cu zâmbetul pe buze.
Te lauzi! râdeți voi.
Mă alint și eu puțin în seara aceasta! Câteodată am nevoie să revin la copilărie, chiar dacă pentru două secunde! Așa că da! a fost greu să stau în fața unor oameni necunoscuți care mi-au citit rândurile, care m-au judecat pentru că-mi scriu trăirile și le fac publice, care nu înțelegeau cine sunt cu adevărat...Dar m-am făcut că nu pricep, am privit la fiecare, i-am cântărit așa cum știu eu să o fac și la final am zis simplu: Sunteți oameni faini!
Pentru oamenii faini din viața mea, pentru voi o să încerc să scriu ceva (apropo încă nu știu ce! Când încep să scriu niciodată nu știu ce! Vedeți? Sunt grozavă! mă alint)

***

Aya...despărțire

Fulgii zboară în jurul lor, se joacă, se prind unul de altul, se întrec în a ajunge la cei doi...
Sunt stane de piatră în ninsoarea argintie, în pustietatea de afară. Cumva fulgii formează în jurul lor un perete despărțitor între ei și restul lumii.
   - Aya, șoptește el. Aya, înțelege...
Cuvintele rămân suspendate în aerul plin de scântei de nea. Aya privește așa de tristă spre bărbatul din fața ei și nu poate spune nimic. Fulgii i se topesc pe față și picătura lor rece se îmbrățișează delicat cu lacrimile care-i șiroiesc încet. E un plâns așa în tăcere, fără vorbe, fără jale, e plânsul acela în care-ți plângi ființa dragă pe care-ai pierdut-o.
   - Aya, înțelege viața e câteodată nedreaptă...
Cuvintele le aude, dar privește cu ochii mari și negri în ochii aceia de un albastru schimbător...Nu înțelege de ce viața e nedreaptă, nu înțelege de ce ar trebui să priceapă ceea ce se întâmplă, nu înțelege nimic din jurul ei. Își mișcă buzele să spună ceva, dar doi fulgi îmbrățișați i se așează pe nas și...râde! 
   - Aya! Tu, tu ești puternică! Tu ești cea mai puternică femeie pe care am întâlnit-o!
Aya se oprește din râs și se uită la el: e așa de disperat, e așa de trist, e așa de...Ar vrea să-l ia în brațe, ar vrea să-i șoptească că totul e în regulă, ar vrea să-l liniștească. Dar nu poate...nu poate! Mintea ei nu o lasă, aude cuvintele rostite și atât de nedrepte: "Înțelege...nu am vrut niciodată..."
   - Aya! Nu am vrut să te fac să suferi...
   - Știu. Poate că așa ai crezut că e...bine. Eu acum cred că e bine să nu ne vedem. Poate greșesc, poate...că tu ești sufletul meu pereche, dar nu e...suficient.
   - Aya! Nu înțelegi era necesar...
   - Nu! Nu înțelegi. Facem alegeri în viața aceasta și purtăm responsabilitatea asupra lor. Tu, tu ai ales. Eu, eu...aleg acum.
Liniștea se lasă între cei doi oameni troieniți, fulgii își continua joaca și se aștern peste ei...
Aya se avântă într-o îmbrățișare așa din toată inima, apoi se desprinde și aleargă spre casa luminată de mii și mii de steluțe colorate. Acolo...e casa ei, acolo e liniștea ei, acolo e viața ei. 
Nu se întoarce nici o clipă să privească înapoi, e prea dureros...
Dansul fulgilor se oprește lăsând în urmă totul troienit...

***
Aș vrea să cred că o despărțire poate fi așa de liniștită, dar viața m-a învățat că nu e așa.
Așa că astăzi într-o zi în care odihna a fost principala îndeletnicire a mea, pot să vă spun că mi-am dorit ca personajul meu să trăiască o despărțire frumoasă!
Viața chiar e nedreaptă. De multe ori am vrea să înțelegem motivele, dar cred că ele de fapt nu există.
Mă tot întreb dacă își dau seama cât de mult suferi când afli că de fapt e o mare, mare amăgire...
Durerea e așa de mare încât îți inundă ființa și nu mai știi de tine, îți taie aripile, te reduce la tăcere. Îți taie speranțele, planurile de viitor, îți zdruncină toată viața din temelie.
Cât de greu e să treci peste suferință?
Enorm. Dar...poți! Și când o faci începi să înțelegi că ești cu adevărat o ființă puternică.
Puterea aceasta îți dă aripi să mergi mai departe, să zâmbești, să iei viața în piept, cum îmi place mie să spun. Și...să cunoști oameni noi!
Fiecare dintre noi am trecut prin aceste momente dramatice ale despărțirii, depinde numai și numai de noi cum ne gestionăm sentimentele.
Trebuie, e necesar să înțelegeți cu toții că viața e nedreaptă, dar noi putem să ne-o facem mai bună. Vă spuneam în urmă cu câteva luni că de câte ori sunt la pământ mă gândesc că sunt oameni care nu au ce mânca, care nu au ce îmbrăca, care trăiesc în condiții groaznice, care sunt mai necăjiți decât mine.
Numai încercând să vezi partea bună din viața ta poți să mergi mai departe. Iar eu asta fac și cred că toate se așează, chiar cred!
Dragostea...e ceva lăsat în urmă.
Astăzi când viața m-a mai maturizat o dată vă spun simplu că prețuirea din ochii celui de lângă tine e mai importantă decât orice altceva. Susținerea reciprocră, bunătatea și demnitatea în purtare, în cuvânt face cu adevărat o familie fericită.
Eu, eu am văzut asta la oamenii faini pe care i-am întâlnit.
Mă bucur pentru ei din tot sufletul și le doresc acum în prag de sărbători tot binele din lume.
Pentru voi un zâmbet de noapte bună și adâncă prețuire că-mi citiți rândurile acestea atât de simple.
Cu emoție în suflet,
                              Eu.

***
Imagine e făcută de mine, normal.