Treceți la conținutul principal

Ploaie în sufletul meu...

Am revenit...
Greu, sincer, foarte greu...
E o perioadă atât de grea a vieții mele încât nu am avut puterea de a deschide unealta de scris și de a așterne cuvintele pe hârtie...
Sunt furioasă pe viață, atât de furioasă, încât dac-aș putea aș distruge tot în calea mea. Totul!

Eee... chiar atât de rău? o să șoptiți voi.
Da! tun eu. Daaa. E peste puterile omenești să duci o astfel de durere, e groaznic! urlu eu în liniștea lăsată în jurul meu.
...ridicați capul și vă uitați la mine lung...
...mă uit la voi, cu pumnii strânși în revota sufletului meu, măsurând camera cu pași mici și repezi și repet iarăși și iarăși: viață nedreaptă, viață nedreaptă, viață nedreaptă...

Vedeți de ce nu vreau să scriu? Pentru că durerea transcende fiecare cuvânt.
Știu o să mă certați și o să-mi spuneți că nu am voie, dar credeți că acum îmi pasă? Nu contează că peste câteva zile nu mai pot umbla, trebuie, e musai să-mi trăiesc jalea sufletului meu.
Nu, nu puteți să mă ajutați. Nimeni nu poate, e a mea și nimeni nu mi-o poate duce!
Doar eu...doar eu...trebuie să o duc.

Vedeți voi, am recitit câteva din scrierile mai vechi și mă uit cu mirare și mă gândesc, oare eu am scris asta? Eu? Eu, cea care habar nu aveam să vorbesc, dar să mai și scriu!?
Ciudat, nu?
Mă tot întreb de ce îi credem pe cei din jurul nostru?
De ce îi lăsăm să ne influențeze gândirea?
Merită sacrificiul?
Nu, nu merită, vă spun eu astăzi așa cu o tristețe atât de adâncă ca apa mării...
Vedeți voi, nu ar trebui să fiu tristă, dar pustiul care rămâne în urmă e așa de mare...
Știu, știu, timpul le vindecă pe toate...dar tot e greu!
Sper...
Încă sper!

Una din primele scrieri ale mele a fost "Fluturi". Îmi este foarte dragă, pentru că ea cumva m-a dus într-o altă lume, o lume în care sufletul meu a fost liniștit.
O lume pe care ne-o dorim toții: o lume a bunătății celui de lângă noi.
Toți oameniii indiferent dacă sunt femei sau bărbați își doresc să găsească sufletul pereche. Eu am crezut acum 20 de ani că l-am găsit, dar nu a fost așa. Poate pentru că am gândit ca un copil, poate că viața s-a jucat cu mine, nu pot să știu.
Astăzi gândesc altfel, viața m-a maturizat, durerea mi-a împietrit sufletul.
Cred însă, încă, în sufletul pereche.
Vedeți voi, e simțirea aceea simplă că omul din fața ta te iubește pur și simplu.
E simțirea bunătății în fiecare gest.
E dorința celuilalt să te ajute permanent și să te protejeze.

Pentru că astăzi e o zi în care încerc să trec peste durere, încerc să nu las ura să-și facă loc în sufletul meu, astăzi...o să vă fac un cadou: "Fluturi!"
Pentru voi, pentru prietenii mei care în lunile acestea așa de grele nu mi-au întors spatele și m-au sprijinit mereu, care au crezut în mine și în cuvintele mele.
Și de ce nu...pentru mine!


Fluturi

A venit atât de repede în viața mea încât n-am avut timp să o opresc, să pun o barieră între sufletele noastre…Sau poate n-am vrut?

Am trecut de atâtea ori unul pe lângă altul zâmbind politicos și răspunzând monosilabic la un salut, doi oameni  care se vedeau din când în când…Până-ntr-o zi…când am văzut-o altfel…Parcă nu-mi venea să cred că este aceeași persoană, era..altfel și atât de mult m-am uitat la ea, încât la un moment  am simțit instinctiv privirea ei că s-a coborât asupra mea…Oare m-a descoperit și ea? Sau nu? Nu am putut să-mi dau seama, doar că din momentul acela am început să fiu mai atent la tot ce era în jurul ei…

Câteodată părea că am ajuns…mai aproape, dar apoi…dispărea, cu zâmbetul, cu râsul ei copilăresc…în lumea ei…Iar eu mă întorceam în lumea mea…în care eram fericit…familie, copii…Sau poate așa am vrut să cred?

Viața nu e corectă, când crezi că ai totul, că totul se desfășoară foarte bine…ceva vine și schimbă acel echilibru. Durerea care am simțit-o în suflet a fost atât de mare încât am crezut…că nu o voi putea depăși niciodată…
Dar a trecut…încet, încet și când am putut vorbi…

Un cuvânt i-am spus, un cuvânt care mi-a țâșnit din suflet, dar care a năucit-o, nu a știut ce să zică, s-a uitat lung la mine și parcă toată tristețea mea a trecut cumva în sufletul ei. Apoi a plecat.
Oare am greșit? 
De ce i-am spus? 
De ce ei? 
Întrebări care m-au chinuit. Dar când ne-am văzut…am simțit privirea ei altfel, dorea să-mi ia suferința din suflet. 
Și am zâmbit, pentru prima dată după mult timp, cineva era lângă mine…și am început să mă liniștesc.

Așa a început prietenia noastră, timid, timid…un zâmbet, un sfat, o glumă, un râs copilăresc.
O urmăream cu privirea și mă minunam mereu cum se oprește și vorbește cu cei din jurul ei, cum găsește pentru fiecare câte un sfat, cum îi face pe ceilalți să se simtă fericiți. Cum își prindea flori în păr, cum o îmbrățișau toți,  dar câteodată îi întâlneam ochii mari și negri, care erau triști și nu din cauza tristeții mele.
Oare de ce? 
Dar nu îndrăzneam să o întreb, mi-era teamă că poate dispărea din viața mea…

Și într-o zi…a venit, s-a așezat la pian și a început să-și plimbe degetele pe clape, fără să cânte, fără să zică ceva, dar am simțit dureros…tristețea ei, asemeni tristeții mele…

Am ieșit, nu am putut suporta…prea îmi aducea aminte de momentele prin care am trecut…
Când m-am întors era tot acolo cu degetele care dansau pe clape, într-o mângâiere mută. Mă uitam vrăjit, le atingea, dar nu atât de tare încât să se audă sunete, dar eram ferm convins că ea auzea, muzica. 
Aș fi vrut să o iau în brațe, dar nu am îndrăznit, mi-era frică că dispare asemeni unui miraj…

Am ieșit și am încercat să mă liniștesc, căci știam că trebuie să-i dau liniștea mea…Ascultam ploaia de vară, care a început dintr-o dată și nu mă puteam mișca.  
Din cealaltă încăpere nu se auzea nimic. 
Oare ce face? 
Să mă duc?

Priveam pe fereastră…și îmi imaginam că dansăm amândoi în ploaie și că încerc să-i fur picăturile de apă de pe părul lung și negru.
Am zâmbit…și mi-am dat seama că liniștea m-a cuprins, așa că am intrat. 
Nu mai era la pian, ci lipită de geamul mare al încăperii, parcă dorind să se contopească cu ploaia. 
Privirea mea a coborât asupra ei…și am simțit cum liniștea mea a cuprins-o.
Am facut un pas…și brațele mele au îmbrățișat-o.
Tremura…
Încet, încet, s-a liniștit, ploaia s-a oprit și soarele ne mângâia fețele…
Am întors-o spre mine, fața ei era plină de lacrimi, lacrimi care-i răcoreau sufletul.
S-a uitat la mine cu ochii mari și negri și am simțit pentru prima dată în viața…
mii de fluturi în sufletul meu, fluturi care dansau, se jucau, râdeau…

***
Astăzi e...ploaie în sufletul meu! 
Nici de tristețe, nici de bucurie
Doar de...singurătate.

Pentru voi,
                încă...Eu.
***
Imaginea e preluată și puțin desenată de mine!





Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Dacă aș fi...

Mi-am prins flori în păr și privesc spre voi amuzată.Da, da...știu. O să mă întrebați ce găsesc de râs într-un timp al încercărilor. Spre surprinderea mea, mai sunt zile în care zâmbetul revine așa de nicăieri. Pur și simplu.
Am lipsit o perioadă destul de lungă, dar asta e pentru că încă nu reușesc să-mi partajez programul în așa fel încât să am timp de lucru- timp de scris - timp liber- timp de studiu. Și ele se îmbină așa de haotic, încât la final de săptămână îmi spun: „Of, iarăși ai uitat de blog!”
Un alt aspect important este faptul că înainte de pandemia...( aici sunt câteva cuvinte pe care voi nu trebuie să le auziți😃) a sta în fața ecranului și a scrie pe tastatură era o adevărată relaxare, o plăcere nevinovată, dacă vreți voi, iar acum, de când cu situația aceasta „minunată” deabea aștept să închid calculatorul și să nu mai văd ecranul.  Munca online din punctul meu de vedere este cea mai neinspirată muncă.  Adică, să ne înțelegem, pentru angajator este nemaipomenit, deoarece oa…

Reconectare la umanitate

Mi-am prins flori în păr și privesc spre voi cu zâmbet.Viața este cu bune și rele, important este să avem încredere în noi și să ne „ridicăm” de fiecare dată de jos și să o luăm de la început. Trăim cu trecutul în suflet, trebuie să ne împăcăm cu el într-un final, dar acesta nu trebuie să ne definească.  Noi suntem ceea ce suntem, nu ceea ce cred alții despre noi sau ce vor alții de la noi.
În ultimele luni viața noastră, a tuturor, s-a schimbat total.  Virusul acesta ne-a „furat” liniștea. Toți ne-am văzut obligați să luăm o pauză de la realitatea personală. Spre surprinderea mea majoritatea populației a acceptat foarte ușor toate măsurile.  Zic eu, că toți am dat dovadă de responsabilitate. Mă întreb tot mai mult dacă sacrificiul pe care l-am făcut toți este apreciat și a contat? Oare? Mi-aș dori să văd mai multă încredere și speranță, calm și responsabilitate, pentru că acestea se transmit. Întotdeauna, chiar întotdeauna ele pleacă de „sus” în „jos”. Eu sunt...„jos”, voi? Și nu simt calmul…

Scrisoare pentru prietenii mei...

Scrisoare pentru prietenul meu și pentru prietena mea

Copil uimit, cu ochii mari, cu privirea debusolată, cu durere și întristare în sufletul și inima mea...
Așa mă simt. Așa sunt.
Sunt proastă câteodată. Chiar de chiar. Îmi pare rău, tare rău. Sincer. Doar acum mi-am dat seama că v-ați simțit nedreptățiți. Aveți dreptate, chiar aveți.

Draga mea prietenă și dragul meu prieten,
Voi doi nu vă cunoașteți, nici măcar nu știți de existența celuilalt, eu sunt doar un punct comun.
In urmă cu două săptămâni v-am pus aceeași întrebare. Nu mi-ati răspuns, dar mi-ati promis că o să o faceți. Ați fost sinceri...doar că mie mi se pare că timpul se termină. Mi-am dorit atât de mult acel răspuns încât...am fost dezamăgită.
Nu de voi sunt dezamăgită, departe de mine gândul, nu!
Dezamăgită de mine, de dorința imensă de a știi că voi sunteți bine, sunteți fericiți, că viața voastră e una liniștită...Asta mi-am dorit să aud de la voi.
De ce? o să mă întrebați.
Păi pentru că indiferent ce credeți voi...s…