Adevărul este câteodată așa de dureros încât te pierzi în durere.
Câți dintre voi aveți curajul de a privi adevărul așa gol goluț cum e, cu liniște, în față?
Sunteți în stare să faceți acest lucru știind că sufletul vostru este tăiat bucată cu bucată și apoi călcat în picioare?
Aveți tăria de a-l privi în ochi pe cel care vă spulberă viața cu o detașare uimitoare, din câteva cuvinte?
Aveți puterea să înfruntați pe toată lumea?
Nu, nu puteți să o faceți. Cei mai mulți dintre voi o să aleagă să trăiască în minciună știind că nu pot trece prin durerea aceea copleșitoare. Nu pot să-i condamn, e poate varianta cea mai ușoară a vieții...
Dar viața aceea se mai poate numi viață sau doar compromis?
Grele întrebări la început de an, șoptiți voi.
Știu. Doar că acum când am intrat într-un nou an simt că nu mai trebuie să mă mint. Trebuie să privesc adevărul în față așa copleșitor cum e și să sper că pot să ridic fruntea să zâmbesc și să merg mai departe.
Dar...ne spuneai că ești liniștită, șoptiți voi.
Sunt. Chiar sunt după multă, multă vreme. Acum pentru câteva zile mă simt ca acasă, înconjurată de cei dragi. Cei care au fost lângă mine, cei pe care mă pot baza în orice clipă, în orice moment. Sunt departe de toată problema mea așa că mă detașez cumva de tot și de toate.
Dar...a fost greu, deosebit de greu.
De ce? șoptiți voi...
Pentru că aștepți respect de la cel de lângă tine și descoperi dintr-o dată că nu numai că nu există respect, dar totul e o mare minciună.
Cum să trăiești cu asta?
Cum să zâmbești la cei din jurul tău?
Cum să mai crezi?
Grele întâmplări chiar și pentru mine care am ceva experiență!(fac haz de necaz)
Mi-aduc aminte că în urmă cu un an mi-am făcut o promisiune că: voi scrie, voi picta, voi cânta la pian, voi citi și o să-mi petrec timpul în cel mai frumos mod în așa fel încât sufletul meu să fie fericit...
Am reușit partea cu scrisul, citesc cât de mult pot, dar ce a urmat...
Adevărul...adevărul, l-am privit în față așa cumplit cum e și surprinzător am supraviețuit!
Sunt în picioare, viața merge mai departe și pot râde la glumele spuse de cei din jurul meu!
Mai cad câteodată pe gânduri și privesc lung așa în spațiu...dar e ceva normal.
Când îmi dau seama că privesc cam lung în spațiu, îmi găsesc ceva de lucru!
Cineva mi-a urat în zilele acestea: "echilibru".
Echilibru? spuneți voi ridicând din sprâncene. Ce urare este asta?
Una...trebuie să recunosc, foarte bună.
De ce? șoptiți voi.
Pentru că, cel mai greu e să-ți găsești echilibrul când treci printr-o întâmplare așa de cumplită. Echilibrul minții, echilibrul sufletului, echilibru în faptele tale.
Îmi vine să râd, dar e așa de ușor să faci totul anapoda, pentru că dintr-o dată, cum să vă spun mai simplu: Poți!
Adică...spuneți voi mirați.
Poți să faci lucruri pe care înainte nu le făceai. Poți să faci lucruri la care altădată visai, dar pentru că aveai o verighetă...stăteai mai domol ( Unii. Unii nu, dar asta e altă poveste!)
Deci...anapoda ce înseamnă? zâmbiți voi spre mine ( așa simpatic)
Simplu. Pe apucate. ( e expresia unui om pe care l-am respectat cândva...)
Pe apucate! râdeți voi din toată inima.
Da... (tristă) cam așa:
atunci când ajungi să gândești așa,
atunci ți-ai pierdut cu totul echilibrul,
atunci te negi pe tine ca persoană și-i faci loc alteia...(Așa cred eu, nu înseamnă că e și adevărat. Cine știe poate cuvintele mele vor supăra pe unii. Asta e!).
E prima dată în viața mea când văd adevărul așa gol, goluț.
Dar am învățat să gândesc așa simplu: ori e albă, ori e neagră. Nu există gri.
Simplu, așa de simplu și cumplit de eficient.
Oricum pentru că e început de an eu îmi doresc ca în anul acesta să fiu liniștită, să pot scrie, să pot călători și să cunosc cât mai multă lume, să socializez! Și mult, mult echilibru în tot ce fac, în purtare, în ținută, în scriere...în tot.
Vedeți voi...nu mă las copleșită de ceea ce mi s-a întâmplat. Încerc să văd că e doar o experiență de viață nefericită și atât.
Pentru cei care nu înțeleg de ce pe fața mea e zâmbet și culoare, să le explic:
Fericirea e...atunci când mănânc ciocolată cu mentă! ( preferata mea)
Fericirea e...atunci când merg cu trenul!
Fericirea e ...atunci când scriu.
Fericirea e...atunci când privesc cerul.
Fericirea e...atunci când îmi adâncesc privirea în ochii aceia atât de verzi, de albaștri, de căprui...
Fericirea mea...stă în lucruri mărunte!
Așa că da, dragostea doare, dar
uneori e nevoie doar de liniște și nu de dragoste,
uneori e nevoie să ne descoperim bunătatea din suflet și e de ajuns,
uneori e important să fim singuri pentru a ne regăsi,
uneori e bine să fim înconjurați de alți oameni pe care nu-i cunoaștem pentru a le asculta sfaturile venite cumva din afară,
uneori e nevoie să privești adevărul în față ca să mergi mai departe,
uneori...viața te pune la pământ, dar trebuie să te ridici și să spui sunt în stare să mut munții pentru că pot, pentru că nu mă las, pentru că vreau.
Ieri cineva îmi spunea că mă admiră pentru că...nu mă las.
Am zâmbit și mi-am spus în minte:
Vreau, pot, reușesc!
Pentru voi,
Eu.
P.S. Au fost cred cele mai liniștite sărbători din ultimii 10 ani. Poate pentru că am acceptat adevărul.
Puțină magie în sufletul meu...și gata!
Puțină speranță spre voi și...gata!
Ați privit cu atenție imaginea spectaculoasă pe care am făcut-o?
Poate vă spuneți că am găsit soarele în apa mării, poate în altă apă...cine știe? Poate e balta cea mai simplă, cea pe care nu o băgați voi în seamă!
Vedeți, doar eu știu!
Importantă e că eu...am făcut-o spectaculoasă!
Așa și adevărul...depinde din ce unghi îl vezi, depinde ce vrei să vezi, depinde cât de puternic ești ca să-l accepți și să-l vezi...gol, goluț.
Pentru voi:
An nou fericit!
EU.
Sunteți în stare să faceți acest lucru știind că sufletul vostru este tăiat bucată cu bucată și apoi călcat în picioare?
Aveți tăria de a-l privi în ochi pe cel care vă spulberă viața cu o detașare uimitoare, din câteva cuvinte?
Aveți puterea să înfruntați pe toată lumea?
Nu, nu puteți să o faceți. Cei mai mulți dintre voi o să aleagă să trăiască în minciună știind că nu pot trece prin durerea aceea copleșitoare. Nu pot să-i condamn, e poate varianta cea mai ușoară a vieții...
Dar viața aceea se mai poate numi viață sau doar compromis?
Grele întrebări la început de an, șoptiți voi.
Știu. Doar că acum când am intrat într-un nou an simt că nu mai trebuie să mă mint. Trebuie să privesc adevărul în față așa copleșitor cum e și să sper că pot să ridic fruntea să zâmbesc și să merg mai departe.
Dar...ne spuneai că ești liniștită, șoptiți voi.
Sunt. Chiar sunt după multă, multă vreme. Acum pentru câteva zile mă simt ca acasă, înconjurată de cei dragi. Cei care au fost lângă mine, cei pe care mă pot baza în orice clipă, în orice moment. Sunt departe de toată problema mea așa că mă detașez cumva de tot și de toate.
Dar...a fost greu, deosebit de greu.
De ce? șoptiți voi...
Pentru că aștepți respect de la cel de lângă tine și descoperi dintr-o dată că nu numai că nu există respect, dar totul e o mare minciună.
Cum să trăiești cu asta?
Cum să zâmbești la cei din jurul tău?
Cum să mai crezi?
Grele întâmplări chiar și pentru mine care am ceva experiență!(fac haz de necaz)
Mi-aduc aminte că în urmă cu un an mi-am făcut o promisiune că: voi scrie, voi picta, voi cânta la pian, voi citi și o să-mi petrec timpul în cel mai frumos mod în așa fel încât sufletul meu să fie fericit...
Am reușit partea cu scrisul, citesc cât de mult pot, dar ce a urmat...
Adevărul...adevărul, l-am privit în față așa cumplit cum e și surprinzător am supraviețuit!
Sunt în picioare, viața merge mai departe și pot râde la glumele spuse de cei din jurul meu!
Mai cad câteodată pe gânduri și privesc lung așa în spațiu...dar e ceva normal.
Când îmi dau seama că privesc cam lung în spațiu, îmi găsesc ceva de lucru!
Cineva mi-a urat în zilele acestea: "echilibru".
Echilibru? spuneți voi ridicând din sprâncene. Ce urare este asta?
Una...trebuie să recunosc, foarte bună.
De ce? șoptiți voi.
Pentru că, cel mai greu e să-ți găsești echilibrul când treci printr-o întâmplare așa de cumplită. Echilibrul minții, echilibrul sufletului, echilibru în faptele tale.
Îmi vine să râd, dar e așa de ușor să faci totul anapoda, pentru că dintr-o dată, cum să vă spun mai simplu: Poți!
Adică...spuneți voi mirați.
Poți să faci lucruri pe care înainte nu le făceai. Poți să faci lucruri la care altădată visai, dar pentru că aveai o verighetă...stăteai mai domol ( Unii. Unii nu, dar asta e altă poveste!)
Deci...anapoda ce înseamnă? zâmbiți voi spre mine ( așa simpatic)
Simplu. Pe apucate. ( e expresia unui om pe care l-am respectat cândva...)
Pe apucate! râdeți voi din toată inima.
Da... (tristă) cam așa:
atunci când ajungi să gândești așa,
atunci ți-ai pierdut cu totul echilibrul,
atunci te negi pe tine ca persoană și-i faci loc alteia...(Așa cred eu, nu înseamnă că e și adevărat. Cine știe poate cuvintele mele vor supăra pe unii. Asta e!).
E prima dată în viața mea când văd adevărul așa gol, goluț.
Dar am învățat să gândesc așa simplu: ori e albă, ori e neagră. Nu există gri.
Simplu, așa de simplu și cumplit de eficient.
Oricum pentru că e început de an eu îmi doresc ca în anul acesta să fiu liniștită, să pot scrie, să pot călători și să cunosc cât mai multă lume, să socializez! Și mult, mult echilibru în tot ce fac, în purtare, în ținută, în scriere...în tot.
Vedeți voi...nu mă las copleșită de ceea ce mi s-a întâmplat. Încerc să văd că e doar o experiență de viață nefericită și atât.
Pentru cei care nu înțeleg de ce pe fața mea e zâmbet și culoare, să le explic:
Fericirea e...atunci când mănânc ciocolată cu mentă! ( preferata mea)
Fericirea e...atunci când merg cu trenul!
Fericirea e ...atunci când scriu.
Fericirea e...atunci când privesc cerul.
Fericirea e...atunci când îmi adâncesc privirea în ochii aceia atât de verzi, de albaștri, de căprui...
Fericirea mea...stă în lucruri mărunte!
Așa că da, dragostea doare, dar
uneori e nevoie doar de liniște și nu de dragoste,
uneori e nevoie să ne descoperim bunătatea din suflet și e de ajuns,
uneori e important să fim singuri pentru a ne regăsi,
uneori e bine să fim înconjurați de alți oameni pe care nu-i cunoaștem pentru a le asculta sfaturile venite cumva din afară,
uneori e nevoie să privești adevărul în față ca să mergi mai departe,
uneori...viața te pune la pământ, dar trebuie să te ridici și să spui sunt în stare să mut munții pentru că pot, pentru că nu mă las, pentru că vreau.
Ieri cineva îmi spunea că mă admiră pentru că...nu mă las.
Am zâmbit și mi-am spus în minte:
Vreau, pot, reușesc!
Pentru voi,
Eu.
P.S. Au fost cred cele mai liniștite sărbători din ultimii 10 ani. Poate pentru că am acceptat adevărul.
Puțină magie în sufletul meu...și gata!
Puțină speranță spre voi și...gata!
Ați privit cu atenție imaginea spectaculoasă pe care am făcut-o?
Poate vă spuneți că am găsit soarele în apa mării, poate în altă apă...cine știe? Poate e balta cea mai simplă, cea pe care nu o băgați voi în seamă!
Vedeți, doar eu știu!
Importantă e că eu...am făcut-o spectaculoasă!
Așa și adevărul...depinde din ce unghi îl vezi, depinde ce vrei să vezi, depinde cât de puternic ești ca să-l accepți și să-l vezi...gol, goluț.
Pentru voi:
An nou fericit!
EU.
Comentarii
Trimiteți un comentariu