Amintiri, amintiri...

Singurul lucru pe care-l știm este că trebuie să muncim ca să avem ...cât mai mult!
Mă întreb eu astăzi, oare viața aceasta înseamnă numai muncă, muncă, muncă?
Oare ne vom schimba vreodată?
Oare vom înțelege că totul trece pe lângă noi și nu mai putem întoarce timpul.
Că nu mai putem să ne jucăm în nisip cu îngerii noștri,
că nu mai putem râde de primul lor dinte lipsă,
că nu mai putem să ne prostim dansând prin sufrageria plină de jucării...
Nu, timpul nu mai poate fi dat înapoi. Nimic nu se mai întoarce.
Copii sunt mari și uită să te sune, uită să vorbească, uită...tot.

Astăzi m-am întrebat cât m-am jucat cu ei, cât le-am citit povești, cât timp le-am dat din viața mea.
Și mi-am răspuns tristă, așa de tristă: tot timpul meu, toată viața mea.

Îmi aduc aminte că inventam povești în fiecare seară.
Aveam un personaj: Dino.
Acesta era verde și făcea tot felul de năzbâtii. Normal că eu introduceam întâmplări din timpul zilei, ca să mai învățăm puțin din ceea ce am făcut!
Doamne, ce timpuri.

Fiului meu îi citeam foarte mult. Când a mers la școală știa poveștile toate și le spunea așa de frumos încât doamna învățătoare era uimită de "copilul acesta care povestește ca un bătrân"!
Copilul meu înțelept!

Am trecut pe la grădiniță înainte de Crăciun ( așa fac în fiecare an, le ducem ceva dulce copiilor de acolo) și doamnele îngrijitoare m-au întrebat de fiul meu...
După atâția ani ele își amintesc cum el, la 4 ani, își dădea jos șoseta din piciorul drept și o punea în papucul drept apoi la fel și cu stângul! Râdeau și acum când îmi povesteau cum ele în timp ce dormea îi schimbau șosetele din papucii de casă și el, el când se trezea le muta la loc! Copilul meu frumos!

Aș vrea să pot da timpul înapoi, să-l iau în brațe, să-i simt mirosul.
Aș vrea să pot da timpul înapoi și să fac lucrurile altfel.
Aș vrea să pot da timpul înapoi și să fiu mai fermă în deciziile care trebuiau luate.
Aș vrea să pot privi la viața mea ca la un film și la sfârșit să văd că se termină frumos...
Doamne, cât aș vrea!

Dar, dar viața aceasta nu e dreaptă, chiar nu e dreaptă.
Astăzi în sufletul meu e ploaia durerii...
Oare va vedea vreodată cât de mult greșește?
Oare va înțelege vreodată că dragostea unei mame e atât de mare încât face sacrificii enorme pentru copii ei?
Oare va înțelege cât de greu e?
Poate, îi șoptesc eu inimii mele zdrobite în frânturi de durere.
Poate atunci când el va avea copii...
Poate mai repede, cine știe!

Zâmbesc în ploaia durerii mele...
Zâmbesc amintirilor frumoase...
Ce aș mai putea face decât să-mi păstrez zâmbetul pe față și speranța în suflet că într-o zi...

Nu, nu am vrut să fiu tristă astăzi.
Nu, nu vreau să fiu tristă în general.
Pentru că nu am voie, pentru că trebuie să merg înainte. Trebuie.

Pot să vă spun doar că viața nu stă numai în muncă.
Că nu contează câți bani ai, chiar nu contează.
Am o vorbă a mea: astăzi îi ai, mâine nu!
Dar fericirea aceea din sufletul tău când ești cu oamenii dragi ție, aceea nu dispare niciodată.
Fericirea stă în lucruri simple.
Fericirea e chipul copiilor tăi, ochii lor, zâmbetul lor, mirosul lor, îmbrățișarea lor.
Aceasta e fericirea!
Aceasta nu ți-o ia nimeni niciodată. Ea rămâne imprimată pentru totdeauna în inima ta, în sufletul tău, în toată ființa ta.

Zâmbesc spre voi cu speranță în suflet într-o viață mai...liniștită.
Liniștită? șoptiți voi mirați.
Da, liniștită. Nu, nu-mi doresc altceva. Doar liniște pentru a-mi pune ordine în gânduri, în sentimente, în minte, în inimă. Poate așa voi vedea luminița de la capătul tunelului. Poate...
Poate e timpul să mai port tocuri! Cred că da, chiar îmi lipsesc.
Trebuie însă să mă mândresc cu ceva: sunt tot mai bună la sport. Bravoo mie! Am ajuns să fac o oră întreagă sport. Și când am ajuns acasă...apă. ( până acum.. Am cam exagerat în sărbătorile acestea: dulciuri, dulciuri, dulciuri...dar ce bune au fost!!!)

Voi termina în stilul meu caracteristic...

Ca să nu slăbesc prea tare o să mănânc una, două...sau mai multe bomboane de pom.
Dacă tot au rămas, mă sacrific!
La anul nu mai sunt bune! ( Doamne ce-mi plăcea mie să le iau direct de pe brad. Le luam și ambalajul îl făceam frumos la loc să nu se vadă. Până se prindeau cei din familia mea, eu deja devoram totul. Ce timpuri frumoase!)
Amintiri, amintiri...

Pentru voi,
              Eu.