Pașii m-au purtat astăzi pe dealurile mele dragi pe lângă bătrânul meu lac.
Și ce credeți că am descoperit? Copacul acela care era acolo lângă lac de când mă știu...nu mai e! Rămâne doar o amintire printre alte multe amintiri...
Nu, nu-mi venea să cred. M-am uitat după el. Am cercetat locul și nu am găsit decât o parte a trunchiului lui.
Cât de greu e să acceptăm schimbări în viața noastră...
Copacul acesta făcea parte cumva din trecutul meu...
Fără el mă simt lăsată în voia vântului.
Am privit cu lacrimi în ochi lacul meu bătrân înghețat și l-am întrebat în gând de ce totul din viața mea dispare? De ce nu face ceva să schimbe timpul? Să îmi schimbe viața, să îmi schimbe destinul...
Întrebări rămase fără răspuns...
Mi-am plimbat degetele peste rămășița de trunchi și mi-am spus: Poate...poate o să mâne niște vlădițe tinere.
Poate mai este o speranță.
Dealurile au răsunat de chiotele copiilor care se dădeau cu sania și gândurile mele s-au îndreptat la întâmplările din viața mea.
Cât de greu e să accepți schimbarea?
Așa de greu, așa de greu, mi-am spus tristă mângâind trunchiul rămas.
Cum e să începi viața ta de la început?
Of, așa de greu, am oftat eu din tot sufletul.
Acum un an mă plimbam până la lacul meu și de fiecare dată lacrimile mele izvorau instantaneu.
Nu înțelegeam nimic din ce era în jurul meu, priveam în gol de cele mai multe ori și singurul loc unde îmi găseam liniștea era aici pe malul lacului bătrân.
Astăzi, nu mai merg așa de des, dar tot acolo îmi găsesc liniștea și echilibrul.
Poate pentru că e evadarea mea în natură.
Mi-am adus aminte astăzi cum era drumul până acolo: pe o cărare prin pădure.
Astăzi e un drum frumos, dar pentru care au fost distruși o parte din copaci.
Știu o să-mi ziceți că trăiesc în trecut.
Nu, nu trăiesc în trecut ci în prezent. Doar că mă întreb mereu de ce trebuie sacrificat atât de mult pentru confort?
De ce în țara aceasta așa de frumoasă nu avem mai multă grijă de copaci, de natură? De ce? De ce atâta indiferență față de tot ce e verde?
Poate pentru că încă avem prea mult...( tristă, chiar tristă)
O prietenă bună mi-a spus cu mulți ani în urmă că un om trebuie în timpul vieții să planteze un pom, să facă o casă și o fântână. Cred că acestea sunt, dar nu mai știu ordinea exactă.
Eu...am reușit să plantez pomi: meri.
Am fost fericită și am mângâiat fiecare frunză până s-au făcut mari și m-au depășit...
Casa am aranjat-o și am făcut-o, cămin...
Fântână nu am făcut, pentru că aveam deja.
Dar acum le-am lăsat în urmă...
Dintre toate, sincer, mi-e dor de merii din care nu am ajuns să mănânc mere!
Bătrâne lac, de ce oamenii sunt răi?
De ce viața e așa de cumplită?
Tu, tu ai văzut atâtea...spune-mi cum să respir iarăși, cum să zâmbesc, cum să merg mai departe?
Degetele mele fierbinți ating gheața apei în așteptarea unui răspuns.
Dar acesta nu vine.
Bătrânul lac tace asemenea bunicului meu care atunci când era supărat pe mine și nu spunea nimic.
Cât de trist privesc întinderea înghețată și cât de multe gânduri îmi străbat mintea, dar cuvintele rămân acolo în suflet, nerostite.
Aș vrea să pot alerga.
Aș vrea să pot râde la o glumă bună.
Aș vrea să pot simți iarăși.
Aș vrea să pot crede că totul se învârte.
Aș vrea să pot purta o discuție inteligentă în care să pot zâmbi, să mă pot face înțeleasă.
Privirea-mi cuprinde dealurile care au fost dezbrăcate de zăpadă de către soarele șăgalnic, apoi luna care și-a făcut apariția și întinderea de gheață a lacului.
Mi-am luat rămas bun de la bătrânul lac, promițându-i că mă voi reîntoarce în fiecare săptămână.
El a fost și este...
El...nu m-a trădat...
Pentru voi,
Eu.
Și ce credeți că am descoperit? Copacul acela care era acolo lângă lac de când mă știu...nu mai e! Rămâne doar o amintire printre alte multe amintiri...
Nu, nu-mi venea să cred. M-am uitat după el. Am cercetat locul și nu am găsit decât o parte a trunchiului lui.
Cât de greu e să acceptăm schimbări în viața noastră...
Copacul acesta făcea parte cumva din trecutul meu...
Fără el mă simt lăsată în voia vântului.
Am privit cu lacrimi în ochi lacul meu bătrân înghețat și l-am întrebat în gând de ce totul din viața mea dispare? De ce nu face ceva să schimbe timpul? Să îmi schimbe viața, să îmi schimbe destinul...
Întrebări rămase fără răspuns...
Mi-am plimbat degetele peste rămășița de trunchi și mi-am spus: Poate...poate o să mâne niște vlădițe tinere.
Poate mai este o speranță.
Dealurile au răsunat de chiotele copiilor care se dădeau cu sania și gândurile mele s-au îndreptat la întâmplările din viața mea.
Cât de greu e să accepți schimbarea?
Așa de greu, așa de greu, mi-am spus tristă mângâind trunchiul rămas.
Cum e să începi viața ta de la început?
Of, așa de greu, am oftat eu din tot sufletul.
Acum un an mă plimbam până la lacul meu și de fiecare dată lacrimile mele izvorau instantaneu.
Nu înțelegeam nimic din ce era în jurul meu, priveam în gol de cele mai multe ori și singurul loc unde îmi găseam liniștea era aici pe malul lacului bătrân.
Astăzi, nu mai merg așa de des, dar tot acolo îmi găsesc liniștea și echilibrul.
Poate pentru că e evadarea mea în natură.
Mi-am adus aminte astăzi cum era drumul până acolo: pe o cărare prin pădure.
Astăzi e un drum frumos, dar pentru care au fost distruși o parte din copaci.
Știu o să-mi ziceți că trăiesc în trecut.
Nu, nu trăiesc în trecut ci în prezent. Doar că mă întreb mereu de ce trebuie sacrificat atât de mult pentru confort?
De ce în țara aceasta așa de frumoasă nu avem mai multă grijă de copaci, de natură? De ce? De ce atâta indiferență față de tot ce e verde?
Poate pentru că încă avem prea mult...( tristă, chiar tristă)
O prietenă bună mi-a spus cu mulți ani în urmă că un om trebuie în timpul vieții să planteze un pom, să facă o casă și o fântână. Cred că acestea sunt, dar nu mai știu ordinea exactă.
Eu...am reușit să plantez pomi: meri.
Am fost fericită și am mângâiat fiecare frunză până s-au făcut mari și m-au depășit...
Casa am aranjat-o și am făcut-o, cămin...
Fântână nu am făcut, pentru că aveam deja.
Dar acum le-am lăsat în urmă...
Dintre toate, sincer, mi-e dor de merii din care nu am ajuns să mănânc mere!
Bătrâne lac, de ce oamenii sunt răi?
De ce viața e așa de cumplită?
Tu, tu ai văzut atâtea...spune-mi cum să respir iarăși, cum să zâmbesc, cum să merg mai departe?
Degetele mele fierbinți ating gheața apei în așteptarea unui răspuns.
Dar acesta nu vine.
Bătrânul lac tace asemenea bunicului meu care atunci când era supărat pe mine și nu spunea nimic.
Cât de trist privesc întinderea înghețată și cât de multe gânduri îmi străbat mintea, dar cuvintele rămân acolo în suflet, nerostite.
Aș vrea să pot alerga.
Aș vrea să pot râde la o glumă bună.
Aș vrea să pot simți iarăși.
Aș vrea să pot crede că totul se învârte.
Aș vrea să pot purta o discuție inteligentă în care să pot zâmbi, să mă pot face înțeleasă.
Privirea-mi cuprinde dealurile care au fost dezbrăcate de zăpadă de către soarele șăgalnic, apoi luna care și-a făcut apariția și întinderea de gheață a lacului.
Mi-am luat rămas bun de la bătrânul lac, promițându-i că mă voi reîntoarce în fiecare săptămână.
El a fost și este...
El...nu m-a trădat...
Pentru voi,
Eu.
Comentarii
Trimiteți un comentariu