Treceți la conținutul principal

Bătrânul meu lac...

Pașii m-au purtat astăzi pe dealurile mele dragi pe lângă bătrânul meu lac.
Și ce credeți că am descoperit? Copacul acela care era acolo lângă lac de când mă știu...nu mai e! Rămâne doar o amintire printre alte multe amintiri...

Nu, nu-mi venea să cred. M-am uitat după el. Am cercetat locul și nu am găsit decât o parte a trunchiului lui.
Cât de greu e să acceptăm schimbări în viața noastră...
Copacul acesta făcea parte cumva din trecutul meu...
Fără el mă simt lăsată în voia vântului.

Am privit cu lacrimi în ochi lacul meu bătrân înghețat și l-am întrebat în gând de ce totul din viața mea dispare? De ce nu face ceva să schimbe timpul? Să îmi schimbe viața, să îmi schimbe destinul...
Întrebări rămase fără răspuns...
Mi-am plimbat degetele peste rămășița de trunchi și mi-am spus: Poate...poate o să mâne niște vlădițe tinere.
Poate mai este o speranță.

Dealurile au răsunat de chiotele copiilor care se dădeau cu sania și gândurile mele s-au îndreptat la întâmplările din viața mea.
Cât de greu e să accepți schimbarea?
Așa de greu, așa de greu, mi-am spus tristă mângâind trunchiul rămas.
Cum e să începi viața ta de la început?
Of, așa de greu, am oftat eu din tot sufletul.

Acum un an mă plimbam până la lacul meu și de fiecare dată lacrimile mele izvorau instantaneu.
Nu înțelegeam nimic din ce era în jurul meu, priveam în gol de cele mai multe ori și singurul loc unde îmi găseam liniștea era aici pe malul lacului bătrân.

Astăzi, nu mai merg așa de des, dar tot acolo îmi găsesc liniștea și echilibrul.
Poate pentru că e evadarea mea în natură.
Mi-am adus aminte astăzi cum era drumul până acolo: pe o cărare prin pădure.
Astăzi e un drum frumos, dar pentru care au fost distruși o parte din copaci.
Știu o să-mi ziceți că trăiesc în trecut.
Nu, nu trăiesc în trecut ci în prezent. Doar că mă întreb mereu de ce trebuie sacrificat atât de mult pentru confort?
De ce în țara aceasta așa de frumoasă nu avem mai multă grijă de copaci, de natură? De ce? De ce atâta indiferență față de tot ce e verde?
Poate pentru că încă avem prea mult...( tristă, chiar tristă)

O prietenă bună mi-a spus cu mulți ani în urmă că un om trebuie în timpul vieții să planteze un pom, să facă o casă și o fântână. Cred că acestea sunt, dar nu mai știu ordinea exactă.
Eu...am reușit să plantez pomi: meri.
Am fost fericită și am mângâiat fiecare frunză până s-au făcut mari și m-au depășit...
Casa am aranjat-o și am făcut-o, cămin...
Fântână nu am făcut, pentru că aveam deja.
Dar acum le-am lăsat în urmă...
Dintre toate, sincer, mi-e dor de merii din care nu am ajuns să mănânc mere!

Bătrâne lac, de ce oamenii sunt răi?
De ce viața e așa de cumplită?
Tu, tu ai văzut atâtea...spune-mi cum să respir iarăși, cum să zâmbesc, cum să merg mai departe?

Degetele mele fierbinți ating gheața apei în așteptarea unui răspuns.
Dar acesta nu vine.
Bătrânul lac tace asemenea bunicului meu care atunci când era supărat pe mine și nu spunea nimic.

Cât de trist privesc întinderea înghețată și cât de multe gânduri îmi străbat mintea, dar cuvintele rămân acolo în suflet, nerostite.
Aș vrea să pot alerga.
Aș vrea să pot râde la o glumă bună.
Aș vrea să pot simți iarăși.
Aș vrea să pot crede că totul se învârte.
Aș vrea să pot purta o discuție inteligentă în care să pot zâmbi, să mă pot face înțeleasă.

Privirea-mi cuprinde dealurile care au fost dezbrăcate de zăpadă de către soarele șăgalnic, apoi luna care și-a făcut apariția și întinderea de gheață a lacului.
Mi-am luat rămas bun de la bătrânul lac, promițându-i că mă voi reîntoarce în fiecare săptămână.
El a fost și este...
El...nu m-a trădat...

Pentru voi,
             Eu.

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Tăcerea din sufletul tău/meu

Nimic nu te sperie mai mult decât tăcerea din sufletul tău. D eseori o durere imensă șterge din suflet tot. Este, cum să spun, asemeni unei furtuni care mătură tot în cale. Acel uragan de care tot vorbesc eu de doi ani. Un uragan care distruge totul, lăsând în urma lui numai prăpăd. Și tăcere. O tăcere adâncă. Care doare. Indefinită pentru cei din jurul tău, dar atât de plină de sensuri pentru tine. Nimeni și nimic nu va înțelege ce este în sufletul tău. Nimeni și nimic nu poate readuce părțile frumoase din trecut înapoi în viața ta. S-a șters. Delete. Degeaba cauți. Mintea ta refuză să mai readucă informațiile. Nimic nu te sperie mai mult decât tăcerea din sufletul tău. Î n timp, ea devine asemeni unui lac într-o zi frumoasă de vară. De o frumusețe ieșită din comun, dar...fără sens dacă ești singur. Când primești pe altcineva în sufletul tău... Știi. Știi că nu vine acolo pentru a umple golul acela, ci pentru a construi împreună un alt vis, o altă realitate a vieții t

Povestea unei cești de cafea

Mi-am prins flori în păr și privesc spre voi amuzată. Prietena mea îmi spunea zilele trecute că orice problemă are o rezolvare. Și sunt convinsă de asta. Doar că timpul...până la rezolvare  e greu. Revenind asupra ultimului articol... Fiecare loc are amprenta celor care stau acolo. E foarte greu să ștergi o "amprentă" Știu acest lucru pentru că eu am încercat ani de zile să fac asta.🙂 Intr-un final, am crezut că am reușit,  dar nu a fost să fie. Am plecat și am luat-o de la capăt.  Uite-așa! Despre acest lucru am citit un articol ieri, foarte interesant scris de un biolog renumit. Dacă retin bine, titlul era ceva de genul: Nu ești cine crezi că ești. Simpatică teorie. Demonstrată de altfel. Te pune cu totul pe gânduri. Dar despre ea...într-o altă seară. În seara aceasta : Povestea unei cești de cafea. O poveste spusă de marele părinte Arsenie Boca. Noi, cei din România,  știm cine este. Pentru cei din afara țării care citiți: părintele Arsenie este un mare sfânt

Lumea văzută prin ochii mei

Mi-am pus ochelarii pe nas și am deschis ochii să văd mai bine! Poate, mi-am zis în gând, poate o să văd frumusețea din lumea aceasta. Și am deschis ochii cât de mult am putut. Am privit cu atenție în jurul meu... Viața, viața e o înșiruire de evenimente frumoase, triste, amuzante, dramatice. Evenimente care te marchează, care te schimbă, care te maturizează... Lumea pe care o văd eu nu este perfectă! Lumea pe care o văd eu este complicată! Aș vrea să pot schimba ceva. Aș vrea să pot mângâia cu degetele mele fiecare moment din viața mea și să îl fac mai frumos, mai bun sau mai spectaculos. Dar nu se poate! Nici unul dintre noi nu-și poate schimba destinul. Putem însă să facem lucruri mărunte, care să ne facă să ne simțim fericiți. Îmi aduc aminte de un film, cred că November se numea,  în care personajul principal încerca să trăiască la maxim fiecare clipă pentru că știa că mai are foarte puțin de trăit. De multe ori m-am gândit cum ar fi să știi că zilele tale sunt numărat