Nimeni nu poate înțelege durerea unei mame când este despărțită de copilul ei.
Este cum să spun, năucitoare. Te devastează pur și simplu. E ca și când peste tine vine ceva și te zguduie atât de tare încât nu mai poți să judeci, nu mai poți să respiri, nu mai poți să trăiești.
Vă spuneam cândva că pe bunica mea, cu nume de sfântă am urât-o toată tinerețea mea, pentru că nu a știut să mă anunțe că tatăl meu nu mai e printre noi.
Copil fiind am perceput viața cu ochii mei și cu sufletul meu de atunci.
Nu am văzut durerea bunicii, care după ce-și îngropase soțul la câțiva ani și-a îngropat și copilul. Nu am văzut durerea din ochii ei de câte ori ne vedea pe noi! Ne certa permanent și era nemulțumită de noi...Astăzi, doar astăzi îmi dau seama că atunci când ne privea își vedea copilul, iar în zâmbetul nostru copilăresc, în râsul nostru fără griji, cumva ea simțea durerea adâncă a despărțirii atât de timpurie de copilul ei.
Nu pot da timpul înapoi.
Nu mai pot să-i cer iertare și să-i spun că doar acum îi înțeleg durerea de mamă.
Doar că nu pot înțelege de ce nu a văzut ea...durerea mea de copil. Asta nu pot să înțeleg.
Vedeți voi, se presupune că adulții trebuie să fie mai atenți la sufletul copiilor.
Oare reușim de fiecare dată?
Oare putem să-i ajutăm cu adevărat?
Știu, o să-mi ziceți că avem specialiști. Vă dau dreptate, avem și unii foarte buni. Dar societatea noastră încă nu este capabilă să le privească munca ca pe o normalitate. Nu suntem în stare să trecem peste prejudecățile acestea din țara noastră.
Toată viața mea am luptat împotriva prejudecăților greșite și acum simt că am făcut-o degeaba.
Nimic nu se schimbă în gândirea unor oameni oricât de mult se vrea.
Poate o să pară ciudat, dar cei pentru care luptăm de atâția ani, sunt cei care au cele mai mari prejudecăți. (tristă, chiar tristă.)
Vă doriți câteodată să dați timpul înapoi așa cum dați cu degetul pe ecranul telefonului și să aduceți înapoi copilăria?
Eu îmi doresc așa de mult.
Mi-e dor de satul copilăriei mele. Mi-e dor de oamenii din sat, care acum nu mai sunt printre noi, oameni care te opreau, te îmbrățișau și trebuiau să știe a cui ești, cât stai, cum sunt cei din familia ta. Totul se știa în sat. Comunitatea era într-o perfectă armonie și multă, multă bunătate.
Astăzi nu mai e așa...
Mi-aduc aminte că în urmă cu 15 ani am fost de Paști într-un sat uitat de lume.Tinerețe, tinerețe!
Cred că a fost cel mai frumos moment din viața mea în care am simțit cu adevărat că e noaptea Învierii. Aș vrea să vă exprim în cuvinte ce am simțit eu atunci, dar e așa de greu.
Noi...noi eram un grup de tineri.
Când slujba s-a terminat fiecare om de acolo ne-a îmbrățișat și ne-a mulțumit că le-am făcut bucuria de a fi împreună cu ei. ( cel mai tânăr om din sat avea 65 ani!)
Cât de fericită am fost atunci!
Viața mi se părea așa de frumoasă. Cred că momentul se potrivește, așa ca să vă dați seama, cu melodia lui Ed Sheeran "Perfect". Așa mă simțeam eu. Așa eram toți din grup.
Din păcate viața aceasta care poate ar fi trebuit să ne facă mai înțelepți, ne-a făcut mai căpoși! Nu am mai văzut chipul iubit lângă noi, ci dușmanul de lângă noi. Nu am mai simțit liniștea aceea specifică unor oameni care-și bazează iubirea pe respect reciproc, pe dragoste și bunătate.
Acum privind în urmă îmi dau seama că eram copii care aveau copii, eram cei care aveam așa de multe speranțe de la viitor, dar care nu am știut să le împlinim.
Viața mi-a arătat că totul se poate destrăma. Și asta s-a întâmplat cu fiecare dintre noi din grupul acela în care domnea la vremea respectivă fericirea.
Poate e corect să nu căutăm vinovați, doar că totul s-a repetat și nimeni nu a învățat din greșeala celuilalt... Mă întreb atunci cât de maturi suntem sau mai degrabă când o să ne maturizăm?
Există un moment în viață în care spun: sunt matur?
Nu, cred că nu.
Nu suntem maturi niciodată. Avem speranțe permanent că data viitoare e mai bine. Suntem așa de creduli când ne îndrăgostim încât nu mai vedem partea urâtă a celuilalt, sau pur și simplu o ignorăm. Credem în cuvintele lor, vrem ca totul să fie ca în basme.
Nu, nu există basme.
Nu, nu există iubiri mari.
Da, da...există doar dezamăgiri uriașe, atât de uriașe.
O prietenă mi-a spus că oricâți ani vor trece dezamăgirea e la fel.
Cât de optimist!
Dar din păcate...așa este. Dezamăgirea o să-ți răscolească sufletul din când în când și o să zici: Oare dacă făceam altfel...
Să vă spun ceva:
Nu există altfel, să fie clar.
Timpul nu se mai poate da înapoi, faptele nu le mai poți schimba, copii rămân...
Ei sunt rodul iubirii, doar al...iubirii.
Nu, nu al furiei care rămâne după dezamăgire.
Nu. Doar martorii concreți ai unei mari iubiri.
Pentru voi,
Eu.
Este cum să spun, năucitoare. Te devastează pur și simplu. E ca și când peste tine vine ceva și te zguduie atât de tare încât nu mai poți să judeci, nu mai poți să respiri, nu mai poți să trăiești.
Vă spuneam cândva că pe bunica mea, cu nume de sfântă am urât-o toată tinerețea mea, pentru că nu a știut să mă anunțe că tatăl meu nu mai e printre noi.
Copil fiind am perceput viața cu ochii mei și cu sufletul meu de atunci.
Nu am văzut durerea bunicii, care după ce-și îngropase soțul la câțiva ani și-a îngropat și copilul. Nu am văzut durerea din ochii ei de câte ori ne vedea pe noi! Ne certa permanent și era nemulțumită de noi...Astăzi, doar astăzi îmi dau seama că atunci când ne privea își vedea copilul, iar în zâmbetul nostru copilăresc, în râsul nostru fără griji, cumva ea simțea durerea adâncă a despărțirii atât de timpurie de copilul ei.
Nu pot da timpul înapoi.
Nu mai pot să-i cer iertare și să-i spun că doar acum îi înțeleg durerea de mamă.
Doar că nu pot înțelege de ce nu a văzut ea...durerea mea de copil. Asta nu pot să înțeleg.
Vedeți voi, se presupune că adulții trebuie să fie mai atenți la sufletul copiilor.
Oare reușim de fiecare dată?
Oare putem să-i ajutăm cu adevărat?
Știu, o să-mi ziceți că avem specialiști. Vă dau dreptate, avem și unii foarte buni. Dar societatea noastră încă nu este capabilă să le privească munca ca pe o normalitate. Nu suntem în stare să trecem peste prejudecățile acestea din țara noastră.
Toată viața mea am luptat împotriva prejudecăților greșite și acum simt că am făcut-o degeaba.
Nimic nu se schimbă în gândirea unor oameni oricât de mult se vrea.
Poate o să pară ciudat, dar cei pentru care luptăm de atâția ani, sunt cei care au cele mai mari prejudecăți. (tristă, chiar tristă.)
Vă doriți câteodată să dați timpul înapoi așa cum dați cu degetul pe ecranul telefonului și să aduceți înapoi copilăria?
Eu îmi doresc așa de mult.
Mi-e dor de satul copilăriei mele. Mi-e dor de oamenii din sat, care acum nu mai sunt printre noi, oameni care te opreau, te îmbrățișau și trebuiau să știe a cui ești, cât stai, cum sunt cei din familia ta. Totul se știa în sat. Comunitatea era într-o perfectă armonie și multă, multă bunătate.
Astăzi nu mai e așa...
Mi-aduc aminte că în urmă cu 15 ani am fost de Paști într-un sat uitat de lume.Tinerețe, tinerețe!
Cred că a fost cel mai frumos moment din viața mea în care am simțit cu adevărat că e noaptea Învierii. Aș vrea să vă exprim în cuvinte ce am simțit eu atunci, dar e așa de greu.
Noi...noi eram un grup de tineri.
Când slujba s-a terminat fiecare om de acolo ne-a îmbrățișat și ne-a mulțumit că le-am făcut bucuria de a fi împreună cu ei. ( cel mai tânăr om din sat avea 65 ani!)
Cât de fericită am fost atunci!
Viața mi se părea așa de frumoasă. Cred că momentul se potrivește, așa ca să vă dați seama, cu melodia lui Ed Sheeran "Perfect". Așa mă simțeam eu. Așa eram toți din grup.
Din păcate viața aceasta care poate ar fi trebuit să ne facă mai înțelepți, ne-a făcut mai căpoși! Nu am mai văzut chipul iubit lângă noi, ci dușmanul de lângă noi. Nu am mai simțit liniștea aceea specifică unor oameni care-și bazează iubirea pe respect reciproc, pe dragoste și bunătate.
Acum privind în urmă îmi dau seama că eram copii care aveau copii, eram cei care aveam așa de multe speranțe de la viitor, dar care nu am știut să le împlinim.
Viața mi-a arătat că totul se poate destrăma. Și asta s-a întâmplat cu fiecare dintre noi din grupul acela în care domnea la vremea respectivă fericirea.
Poate e corect să nu căutăm vinovați, doar că totul s-a repetat și nimeni nu a învățat din greșeala celuilalt... Mă întreb atunci cât de maturi suntem sau mai degrabă când o să ne maturizăm?
Există un moment în viață în care spun: sunt matur?
Nu, cred că nu.
Nu suntem maturi niciodată. Avem speranțe permanent că data viitoare e mai bine. Suntem așa de creduli când ne îndrăgostim încât nu mai vedem partea urâtă a celuilalt, sau pur și simplu o ignorăm. Credem în cuvintele lor, vrem ca totul să fie ca în basme.
Nu, nu există basme.
Nu, nu există iubiri mari.
Da, da...există doar dezamăgiri uriașe, atât de uriașe.
O prietenă mi-a spus că oricâți ani vor trece dezamăgirea e la fel.
Cât de optimist!
Dar din păcate...așa este. Dezamăgirea o să-ți răscolească sufletul din când în când și o să zici: Oare dacă făceam altfel...
Să vă spun ceva:
Nu există altfel, să fie clar.
Timpul nu se mai poate da înapoi, faptele nu le mai poți schimba, copii rămân...
Ei sunt rodul iubirii, doar al...iubirii.
Nu, nu al furiei care rămâne după dezamăgire.
Nu. Doar martorii concreți ai unei mari iubiri.
Pentru voi,
Eu.
Comentarii
Trimiteți un comentariu