Treceți la conținutul principal

I wandered lonely as a cloud...

Vă doriți vreodată să fiți un nor?
M-am tot gândit în zilele trecute la nori...
Vedeți voi, anul trecut mi-am dorit foarte mult să realizez o expoziție intitulată: Nori.
Undeva pe parcurs visul s-a spulberat.
Știu că aș putea, dar nu mai am curajul să iau aparatul în mâini și să surprind norii...
M-am întrebat sincer:
De ce?
Nu pot să-mi răspund.
Poate că sunt tristă. Eu nu pot să rătăcesc asemeni norilor...
Poate doar am pierdut speranța. ( Ceea ce mi se întâmplă rar!)
Poate că era un vis...
Cine știe!

Am hoinărit singur ca un nor...

Credeți în vise?
Credeți că visele se împlinesc?
Eu...eu astăzi nu mai știu ce să spun.
Nu mai pot sfătui pe nimeni.
Nu mai știu dacă să cred în vise, sau dacă să sper.
Chiar nu mai știu.
Viața aceasta stanie mă sucește mereu, îmi dă zâmbet apoi lacrimi, îmi dă speranță apoi lacrimi...

Mă uit spre cer și aș vrea să-l cuprind cu brațele mele, să-l strâng la piept și apoi să sărut fiecare nor. Dar brațele mele nu ajung destul de sus, neputința îmi aduce lacrimi în ochi și gura mea se deschide pentru a striga, dar sunetul refuză cu încăpățânare să iasă...
Cad. Cad asemeni picăturilor de ploaie.
Tresar într-un spasm dureros.
Privesc spre neputința mea și mai încerc o dată să strig...
Renunț.
Sunetul nu vrea și gata.
Sunt la pământ în neputința ființei mele.
Cât aș vrea!
Aș vrea să ating norii și să-i așez eu pe cer!
Cât aș vrea!
Aș vrea să iau soarele și să mă joc cu el!
Cât aș vrea!
Să plutesc.
Să sper!
Cât aș vrea...

Mă-ntind pe pământul înghețat și caut spre...cer.
Mă cutremur de frig și dinții-mi se zbat incontrolabil, dar fără...sunet!
Închid ochii și las soarele de primăvară să-mi picteze fața, să-mi mângâie părul, să-mi sărute ochii plini de lacrimi.
Tresar.
Cad. Cad în pustiul sufletului meu.
Nu renunț!
Mă prind de inimă și o cutremur de geamătul durerii.
Mă salt spre suflet în pași uriași călcând pe gânduri, sentimente și iubiri trădate.
Mă ridic.

Ideea-mi străbate ființa și glasu-mi revine și cântecul sufletului reverberează clipa cerului meu.
Iar norii șagalnici se-ascund după soare, iar eu, eu alerg și-i prind din zbor.
Mă zbat în durerea speranței.
Mă ridic în trăire.
Și sper!
Sper la o zi de primăvară...
Sper la o zi în care sufletul să se îmbete de fericire.
Sper la o zi în care...
Iubirea plutește în aer,

Doar sper!




Pentru voi,
De Dragobete,
             Eu.

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Dacă aș fi...

Mi-am prins flori în păr și privesc spre voi amuzată.Da, da...știu. O să mă întrebați ce găsesc de râs într-un timp al încercărilor. Spre surprinderea mea, mai sunt zile în care zâmbetul revine așa de nicăieri. Pur și simplu.
Am lipsit o perioadă destul de lungă, dar asta e pentru că încă nu reușesc să-mi partajez programul în așa fel încât să am timp de lucru- timp de scris - timp liber- timp de studiu. Și ele se îmbină așa de haotic, încât la final de săptămână îmi spun: „Of, iarăși ai uitat de blog!”
Un alt aspect important este faptul că înainte de pandemia...( aici sunt câteva cuvinte pe care voi nu trebuie să le auziți😃) a sta în fața ecranului și a scrie pe tastatură era o adevărată relaxare, o plăcere nevinovată, dacă vreți voi, iar acum, de când cu situația aceasta „minunată” deabea aștept să închid calculatorul și să nu mai văd ecranul.  Munca online din punctul meu de vedere este cea mai neinspirată muncă.  Adică, să ne înțelegem, pentru angajator este nemaipomenit, deoarece oa…

Reconectare la umanitate

Mi-am prins flori în păr și privesc spre voi cu zâmbet.Viața este cu bune și rele, important este să avem încredere în noi și să ne „ridicăm” de fiecare dată de jos și să o luăm de la început. Trăim cu trecutul în suflet, trebuie să ne împăcăm cu el într-un final, dar acesta nu trebuie să ne definească.  Noi suntem ceea ce suntem, nu ceea ce cred alții despre noi sau ce vor alții de la noi.
În ultimele luni viața noastră, a tuturor, s-a schimbat total.  Virusul acesta ne-a „furat” liniștea. Toți ne-am văzut obligați să luăm o pauză de la realitatea personală. Spre surprinderea mea majoritatea populației a acceptat foarte ușor toate măsurile.  Zic eu, că toți am dat dovadă de responsabilitate. Mă întreb tot mai mult dacă sacrificiul pe care l-am făcut toți este apreciat și a contat? Oare? Mi-aș dori să văd mai multă încredere și speranță, calm și responsabilitate, pentru că acestea se transmit. Întotdeauna, chiar întotdeauna ele pleacă de „sus” în „jos”. Eu sunt...„jos”, voi? Și nu simt calmul…

Scrisoare pentru prietenii mei...

Scrisoare pentru prietenul meu și pentru prietena mea

Copil uimit, cu ochii mari, cu privirea debusolată, cu durere și întristare în sufletul și inima mea...
Așa mă simt. Așa sunt.
Sunt proastă câteodată. Chiar de chiar. Îmi pare rău, tare rău. Sincer. Doar acum mi-am dat seama că v-ați simțit nedreptățiți. Aveți dreptate, chiar aveți.

Draga mea prietenă și dragul meu prieten,
Voi doi nu vă cunoașteți, nici măcar nu știți de existența celuilalt, eu sunt doar un punct comun.
In urmă cu două săptămâni v-am pus aceeași întrebare. Nu mi-ati răspuns, dar mi-ati promis că o să o faceți. Ați fost sinceri...doar că mie mi se pare că timpul se termină. Mi-am dorit atât de mult acel răspuns încât...am fost dezamăgită.
Nu de voi sunt dezamăgită, departe de mine gândul, nu!
Dezamăgită de mine, de dorința imensă de a știi că voi sunteți bine, sunteți fericiți, că viața voastră e una liniștită...Asta mi-am dorit să aud de la voi.
De ce? o să mă întrebați.
Păi pentru că indiferent ce credeți voi...s…